O investigație inedită susține că faimosul Experiment de la Stanford a fost un simulacru total
„Iisuse Hristoase, ard pe dinăuntru! Știi? Vreau să ies afară! Totul e dat peste cap pe dinăuntru! Nu mai suport încă o noapte! Pur și simplu nu mai pot suporta!”
Aceste cuvinte au fost rostite dintr-un dulap de către Douglas Korpi, un tânăr student de 22 de ani, care a fost torturat. Ele au constituit momentul definitoriu al Experimentului de la Stanford, unul dintre cele mai infame studii psihologice din toate timpurile.
Potrivit unei analize publicate în Medium, nu numai că țipetele lui Korpi au fost trucate, dar întregul experiment a fost o farsă. În 1971, un tânăr profesor de psihologie de la Stanford, pe nume Philip Zimbardo, a pus la punct ceea ce avea să devină un experiment de renume mondial privind condiția umană în medii asemănătoare închisorilor. El a sperat să înțeleagă mai bine mecanismele interne ale interacțiunilor dintre prizonieri și gardieni prin intermediul unui exercițiu bazat pe un joc de rol care a durat două săptămâni. Pentru a realiza acest lucru, a construit o închisoare improvizată în subsolul Jordan Hall din cadrul universității și a recrutat 18 tineri pentru a interpreta rolurile de prizonieri și gardieni.
Experimentul lui Zimbardo a început sub pretexte nobile și a fost chiar finanțat de Marina și Corpul de Marină al SUA, însă în scurt timp cauza a fost compromisă. Actorii s-au trezit mult prea implicați în rolurile lor; „gardienii” deveneau din ce în ce mai sadici și mai manipulatori, în timp ce prizonierii își pierdeau treptat mințile.
După șase zile experimentul a fost oprit
În loc să servească drept o fereastră în psihologia relațiilor din închisoare, experimentul lui Zimbardo a devenit cunoscut ca un exemplu al laturii întunecate a autorității. Cu toate acestea, raportul susține că experimentul chinuitor ar fi fost fals. Într-un interviu cu scriitorul Ben Blum de la Medium, Douglas Korpi a explicat cum strigătele sale înfiorătoare de ajutor nu au fost altceva decât o înscenare elaborată.
Philip Zimbardo în holul închisorii sale improvizate
„Orice persoană cu experiență în domeniul medical și-ar fi dat seama că mă prefăceam”, a spus Korpi.
Isteria lui era justificată, deși nu prin ceea ce a insinuat Zimbardo. Korpi nu a fost niciodată speriat de gardieni sau de situația sa, ci de gândul că nu va intra la facultate.
„Motivul pentru care am acceptat misiunea a constat în faptul că m-am gândit că voi avea fiecare zi să stau singur și să învăț pentru GRE”, a explicat el, făcând aluzie la faptul că voluntarii nu fuseseră prea bine informați cu privire la ce să se aștepte. În timpul cât a stat în celula improvizată, el a cerut cărțile pentru a studia pentru Graduate Record Exams, dar a fost refuzat. După ce i-au fost refuzate alte solicitări, Korpi și-a dat seama că nu mai avea „niciun rost” să mai rămână acolo.
Korpi a recunoscut că vestita sa criză de nervi, surprinsă pe casetele înregistrate în timpul experimentelor, nu a fost altceva decât o încercare pentru a fi lăsat să plece din celulă pentru a se putea întoarce la studiu.
„[Prima zi] a fost foarte amuzantă”, a spus Korpi. „Rebeliunea a fost distractivă. Nu au existat repercusiuni. Știam că [gardienii] nu ne puteau face rău, nu ne puteau lovi. Erau studenți albi, la fel ca noi, așa că era o situație foarte sigură. Era doar o slujbă. Dacă ascultați caseta, o puteți auzi în vocea mea: am o slujbă grozavă. Pot să țip și să urlu. Pot să mă comport precum un prizonier. A fost un moment grozav.”
În sprijinul afirmațiilor lui Korpi, care susține că experimentul a fost doar o prefăcătorie, se află David Jaffe, studentul care a servit în calitate de director al închisorii improvizate. În timp ce Zimbardo insistă că experimentul a fost ideea sa, Jaffe susține că el a fost de fapt autorul.
Cu trei luni înainte ca experimentul să aibă loc, Jaffe și câțiva colegi de facultate au gândit experimentul ca temă pentru cursul lui Zimbardo. Ei au creat regulile și scenariul și chiar au apelat la un fost deținut din închisoarea de stat San Quentin în calitate de consultant. Când Zimbardo a auzit propunerea lor, și-a exprimat interesul de a o pune în practică în viața reală și i-a acordat lui Jaffe libertatea de creație.
„Mi s-a cerut să propun tactici bazate pe experiența mea anterioară de maestru sadic”, și-a amintit Jaffe într-o evaluare post-experiment. „Mi s-a dat responsabilitatea de a încerca să stârnesc un comportament de „gardian dur”.
Unul dintre „gardieni”
Zimbardo a susținut faptul că gardienii au inventat singuri toate comportamentele și acțiunile lor, dar Jaffe a precizat că Zimbardo le-a oferit exemplele negative. Deși există dovezi conform cărora aproape toate părțile experimentului au fost trucate, a existat o parte care a fost reală. La fel ca deținuții normali, cei care au interpretat rolurile prizonierilor trebuiau să fie prezenți pe toată durata celor două săptămâni.
Înregistrările experimentelor arată că Zimbardo le-a spus angajaților săi că a refuzat cererile de plecare formulate de doi bărbați. „Există doar două condiții în care poți pleca, nevoia de asistență medicală sau psihiatrică… ”.
Cu toate acestea, potrivit lui Zimbardo, a existat întotdeauna o cale de ieșire
Într-un interviu telefonic cu Blum, Zimbardo a spus că exista o secțiune a formularelor de consimțământ pe care voluntarii le completau și care conținea o frază de siguranță explicită: „Renunț la experiment”.
„Nici unul dintre ei nu a spus asta”, a spus Zimbardo. „Au spus: ‘Vreau să renunț’. Vreau un doctor”. O vreau pe mama mea”, etc.
De la publicarea materialului documentar (și chiar și înainte de acesta), comunitatea psihologilor a pus la îndoială experimentul, numindu-l „înșelător”.
