Iată ce povestește Iraclie Porumbescu: „Fuiu în Cameră, unde chiar își motiva Panu amendamentul său, ca magistrații să nu facă jurământ Regelui, ci pe Constituție, pe care Regele a jurat.
Am fost și la Senat; dară în Academie am avut o surprindere pe cât de mare, pe atât și de tot mișcătoare de biata mea inimă, măcar că nu-s savant și membru al ei!
„Părintele Porumbescu! Poate să fie?”
Era chiar o ședință deschisă, așa că eu, intrat într-o odaie dintre acel salon și dintre bibliotecă, fuiu văzut de membrii comitetului.
Se sculă întâiu Kogălniceanu și veni la mine: „Părintele Porumbescu! Poate să fie?”. Îmi strigă numele tare.
Se sculară deodată alți trei și veniră la mine.
Kogălniceanu li spusese cine-s și ce le-am fost în timpurile grele, când el și alții, proscriși de Mihalachi Sturdza, se aflau (1848) în Cernăuți. Cei trei îmi dederă mâna pe rând, numindu-se pe nume: Sion poetul, Dumitru Sturdza, fostul ministru și – Negoescu, interpelătoriul cu pomenirea de bieții „Arboroseni”.
O! ce moment mare pentru mine!
Mă ținură la vorbă peste o jumătate de oară, pomenindu-mi de bietul Ciprian, de cele ce am scris despre vioara lui în „Romanul”, de episoadele cu Vlădica Iustin și Mălinescu…
D. Sturdza se sculă și-mi aduse o carte mare și mi-o donă cu niște cuvinte ce mă rușinară. Cartea e „Istoria Mitropoliei Moldovei”, dedicată Regelui, și se află de present Kerekiasto (Legător – n.red.) spre întrologare. De această carte s-au tipărit numai cincizeci de exemplare.
Ce surprindere avuiu și aice!
Fuiu în noul Ateneu, edificiul însuși o artă. Admirai frumuseța și luxul salei de sus, unde-și ținu Regina conferința sa „Visul poetului”.
Principii de coroană din Italia și Saxonia, carii fură as-primăvară la București și în Ateneu, să fi zis că am văzut Ateneuri și mai mari decât acesta, dară așa de cu gust estetic și potrivit de un Ateneu, ba!
Ce surprindere avuiu și aice! Eram cu copila, cu ginerele mieu și cu amicul dr. Crăiniceanu. Se uitau toți la mine ca la un ceva exotic; poate că-s așa mare.
Văzuiu că se duc pe rând și cată în cartea visitatorilor străini,
Vin la mine trei și unul din ei zice: „Poate să fie ca pe părintele P. aice să-l vedem?!”.
Dr. Aurel Mureșan din Brașov, G. Rădulescu, primar din Lugoj, tatăl domniței Elena Dobrin, ce a învățat pe patru doctori în drept să cânte „Tatăl nostru” de Ciprian, și fiul său, doctor în medicină și profesor la Universitatea din București.
„O, fiul Sfinției Tale, Ciprian”, zise bătrânul Rădulescu „e la noi și în tot Banatul foarte popular: tot ale lui lucruri auzi și-n biserici și în case”.
Ea n-a murit, ci doarme!
Am admirat apoi Museurile, Băile Eforiei, iară la Cotroceni, la mormântul Principesei Maria, am plâns…
„Nu plângeți”, zice biata mamă în litere de aur pe mormânțelul de marmoră albă; „ea n-a murit, ci doarme! M. 5”.
O, sărmană Mamă! Cu durerea-i nedescriptibilă ni scrie nouă – mângâiere!…
Ni-am descoperit capul, am îngenunchiat cu toții, eu, copiii miei și dr. Crăiniceaneu, și am fost transportați cu toții de durere adâncă, pare-că într-acolo unde dorm și ai noștri iubiți…
Bietul sergent ce sta de strajă la foișorul de împletituri de bronz aurite, în care se află mormânțelul cu figura portretată în marmoră a micii Princese (cu picioruțle goale), își luă și el, instinctalmente, chipiul din cap și ne privia drept înstrăinat de îngenunchierea noastră și de lacrimile ce ni le vedea pe față. „Au fost mulți aice”, ne zise el, „dară așa ceva n-am văzut”.
Onorariul ce vruiu să-i dau nu-l primi.
