Percival Lowell a știut că este ceva, acolo, departe, către marginea sistemului nostru solar. Pe baza calculelor sale laborioase, omul de afaceri și astronomul american era convins că o planetă necunoscută, a noua, este responsabilă pentru orbitele oscilante ale lui Uranus și Neptun.
Timp de mai bine de un deceniu, până la moartea sa, în 1916, Lowell a scrutat tenebrele de la observatorul pe care îl întemeiase la Flagstaff, în Arizona. Însă nu a reușit niciodată să descopere faimoasa „Planetă X” de la marginea sistemului solar.
Apoi, în iarna lui 1930, în timp ce tânărul observator Clyde Tombaugh, de 24 de ani, compara fotografii ale unei porțiuni din cerul nocturn, a remarcat că un minuscul punct luminos din imagini se mișcase față de pozițiile fixe ale stelelor de pe fundal.
Era Planeta X, chiar acolo unde Percival Lowell calculase că se găsește.
Observatorul Lowell a anunțat descoperirea celei de-a noua planete, pe 13 martie 1930, ziua de naștere a fondatorului său.
La sugestia Venetiei Burney, o elevă britanică de 11 ani, noua planetă a fost botezată Pluton, după zeul roman al infernului. Alte propuneri fuseseră nume ca Minerva sau Erebus.
Pe măsură ce astronomii aflau mai multe despre Pluton se dovedea că planeta cea mai îndepărtată de Soare era un corp ceresc neobișnuit.
În punctul cel mai apropiat al tranzitului său solar, care durează 248 de ani, Pluton a trecut prin interiorul orbitei celei de-a opta planete a sistemului solar, Neptun.
Deși, când au făcut anunțul descoperirii sale, observatorii au crezut că „ar putea fi mai mare decât Jupiter”, Pluton s-a dovedit chiar mai mică decât Luna terestră.
Odată cu trecerea timpului, astronomii au început să se întrebe dacă nu cumva Pluton a fost catalogată ca planetă pe baza unor informații de identificare umflate.
Apoi, în 1992, oamenii de știință, Jane Luu și David Jewitt, de la Massachusetts Institute of Technology, au descoperit dincolo de orbita lui Pluton dovezi concludente ale existenței centurii Kuiper. Aceasta este o vastă zonă de resturi cosmice rămase de la formarea sistemului nostru solar.
Printre sutele de corpuri care orbitează în jurul Soarelui, în centura Kuiper, existau unele cu mărime și masă asemănătoare cu ale lui Pluton.
Atunci când, în 2005, astronomii de la Caltech, sub conducerea lui Mike Brown, au descoperit-o pe Eris, care avea o masă mai mare decât a lui Pluton, a devenit clar că trebuia făcută o modificare a normelor de încadrare în categoria planetelor.
În august 2006, la Praga, Uniunea Astronomică Internațională (UAI), a luat în calcul extinderea numărului de planete la 12, cu Pluton și satelitul său, Charon, recunoscută ca planetă geamănă.
Însă această idee a fost respinsă: pe 24 august 2006, majoritatea membrilor UAI au votat redefinirea noțiunii de „planetă”.
Aceasta este un corp ceresc care orbitează în jurul Soarelui, este în general sferică, din cauza forței propriei gravitații și trebuie să „facă curățenie în vecinătatea din jurul orbitei sale”.
Această a treia clauză a noii definiții a dus la decăderea lui Pluton, deoarece nu are o masă suficientă pentru a afecta orbitele lui Uranus și Neptun.
Scurta viață a lui Pluton ca planetă a luat sfârșit la numai 76 de ani.
Împreună cu Eris și Ceres, acesta din urmă fiind un asteroid aflat între Marte și Jupiter, Pluton a fost reclasificată ca „planetă pitică”.
(În 2008, UAI a adăugat la lista planetelor pitice recunoscute pe Makemake și Haumea.)
Decizia degradării lui Pluton a fost salutată de unii astronomic ca un „triumf al științei asupra sentimentului”, după cum a scris New York Times.
Totuși, mulți dintre cei care au crescut învățând la școală despre un sistem solar cu nouă planete, au simțit ca pe o nedreptate tratamentul acordat micii planete, cu nume de personaj al lui Disney.
Nostalgicii lui Pluton au organizat un memorial în fața Institutului Smithsonian din Washington. A fost așezată o vază cu flori, înconjurată de mesaje precum „Ne vei lipsi”, semnat de celelalte opt planete. Sau „Pluton va rămâne întotdeauna o planetă în inima mea”.
Vânzătorii de tricouri au făcut mulți bani cu inscripții precum „Pluton a fost nedreptățită” sau „În vremea mea, Pluton era planetă”.
Decizia UAI a fost atât de controversată, încât astronomul de la Caltech, Brown, care o descoperise pe Eris, a scris chiar și o carte cu titlul: „Cum am ucis-o pe Pluton și de ce s-a întâmplat asta”.
Nostalgicii lui Pluton au subliniat că decizia UAI din 2006 a fost luată în condițiile în care doar o zecime dintre cei 2700 de oameni de știință care au asistat al conferință erau prezenți în sală în momentul votului.
Indiferent de clasificarea sa – planetă sau planetă pitică – Pluton continuă să fascineze. Acest lucru a fost evident după ce sonda spațială New Horizons a NASA a trecut la o distanță de 12.000 de kilometri de suprafața sa, în iulie 2015.
Lansată în ianuarie 2006, când Pluton era încă, oficial, planetă cu acte în regulă, New Horizons purta cenușa lui Tombaugh, decedat în 1997, la vârsta de 90 de ani.
Sonda a continuat să trimită multă vreme imagini și date despre Pluton, care s-au bucurat de un imens succes de public. S-a dovedit astfel că obiectul cosmic este mult mai activ și mai dinamic din punct de vedere geologic decât se credea.
Pe lângă munți de apă înghețată și câmpii de azot înghețat, pe Pluton s-a descoperit o regiune luminoasă în formă de inimă, chiar în regiunea ecuatorului.
O descoperire de natură să sporească sentimentele pentru Pluton.
