El scrise mai multe foiletoane în „Adevărul” despre existența pe locul Bucureștilor a unui mare oraș, Perun.
Iată ce suținea Victor Eftimiu:
Acum o mie de ani, pe locul unde se află astăzi Bucureștii, exista un oraș numit Perun; Perun era, la vechii slavi, zeul focului și al trăznetului, înfățișat cu chip de aur, părul și bărbia de argint.
El înlocuia pe Zeus al grecilor și pe Jupiter al romanilor.
Faptul că un mare oraș se ridica pe Dîmbovița în gloria zeului păgân înseamnă că, înainte de a trece la creștinism, populația din aceste părți se închina divinităților pe care, până la botezul întru Iisus (bulgarii în veacul IX, iar rușii o sută de ani mai târziu) le veneraseră și vecinii noștri de la sud și de la răsărit.
Urme ale pantheonului slav se găsesc și în vorbirea românilor.
Cuvântul Svarog, frecvent în Moldova, e numele zeului suprem.
Lada, zeița vieții și a artelor, e pomenită în refrenele populare, iar Caloianul nu e decât practica Morenei, zeița Morții, pe care primăvara, când se desghețau apele, flăcăii și fetele o boceau în derâdere, sub chipul unei momâi, și-i dădeau drumul pe gârlă, fericiți c-au scăpat de urât și de îngheț.
Vechea hartă în care am găsit Perunul așezat nu departe de vărsarea Dâmboviței, pe meleagurile capitalei de azi, menționează, la loc exact, Sibiul, Brașovul, Deva, Severinul, pe numele lor actual.
Nu poate fi eroare sau confuzie.
Numele Bucureștilor nu vine de la Bucur Ciobanul, ci de la Abu-Kureiș, un șef din tribul Kureișilor, revoltați împotriva califului Omar și care au mai zidit Djebelul din Siria.
Spune aceasta muezinul Ivlâia Cilibi, care a bătătorit de trei ori împărăția sultanilor, până la Viena, trecând prin țările române, ale căror alte orașe le pomenește foarte clar și exact.
Amintirile de călătorie ale acestui muezin, nepot al unui mare vizir, devenit pașă la Nicopole, cuprind zece volume, din care opt au apărut de curând, sub îngrijirea oficialităților de la Ankara.
Unul dintre „foiletoane”
Victor Eftimiu scria, în „Adevărul” la 1935, subt titlul „Adevăruri de altădată: Domnilor istorici”:
În mai multe rânduri am semnalat în coloanele „Adevărului“ prezenţa, pe aceste meleaguri, acum o mie de ani, a unui mare oraş, Perun.
La slavii sudici, de unde a trecut la ruşi – „Perkun“ la cehi şi la polonezi, „Perkunaz“ la lituanieni – era zeul focului, al trăznetului, al răsboiului, echivalentul lui Zeus.
Sfântul nostru Ilie i-a moştenit unele atribute. Rădăcina acestui cuvânt e greacă: „piros“ (foc).
Vechea hartă unde pe locul Bucureştilor de azi sau ceva mai sus, la Periş, e fixat oraşul Perun, există. Domnii istorici n-au văzut-o niciodată?
N-a citit nimeni informaţiile mele, ca să-mi răspundă, luminând publicul asupra acestui prea interesant strămoş al metropolei de azi?
M-am adresat şi verbal unor domni profesori de istorie şi au dat din umeri, răspunzându-mi comod că nu există nici o urmă materială, nici o tradiţie orală care să pomenească de această veche aşezare pe malurile Dâmboviţei.
Fireşte nici ziduri de cetate, nici pietre funerare, nici lespezi de drum, nici coloane de marmură nu s-au găsit pe-aci, ca la Aboba-Plisca şi-n Preslavul de peste Dunăre.
Dar piatra lipseşte pe-această câmpie, unde se construieşte numai cu lut, salcâm şi moloz.
Dacă un cutremur prelungit ar măcina Perunul de azi, peste câteva secole nu s-ar mai şti unde au fost Bucureştii fiindcă nici azi n-avem ziduri de piatră cari să înfrunte vremurile, ci numai mâl, salcâm, moloz şi cărămidă.
Cum am vrea să fi rămas bolţi de necropolă, arcuri de poartă sau blocuri de granit de acum o mie de ani, când această câmpie valahă n’a rodit şi nu va rodi piatra niciodată?
Fantezie poetică, minciună slavă sau realitate istorică, Perunul trebuie cercetat subt unele din aceste aspecte de către istoricii noştri.
În orice caz, nu poate fi ignorat. Domnilor istorici, lămuriţi-ne. Coloanele „Adevărului” va stau la dispoziţie.
