Pe vremuri, în jurul Ocnelor Mari se întindea târgul cu nenumărate livezi de pruni, aproape fiecare cu povarna ei, unde se făcea țuică. Erau multe vii, cu linuri de stejar.
Toate casele mai înstărite aveau grădini cu zarzavaturi și cu eleșteu de pește.
În dosul caselor se întindeau grădinile cu poteci, mărginite de zmeură, coacăze, agrișe și trandafiri de dulceață.
Toate gospodăriile aveau măcar un nuc. Unt de nucă se găsea pe toate mesele în zilele de post.
Trușia de struguri
Conservele de iarnă cuprindeau: fructe și legume uscate, bulion de două feluri, castraveți de tot felul și altele, care toate se făceau în casă. Trușia de struguri se mânca până-n Paști.
Gospodinele se întreceau de Paști care să aibă ouă încondeiate mai frumoase și cozonaci care să miroasă mai plăcut.
Plăcinta de carne era prăjitura de sărbători în cursul anului. Borcanele de dulcețuri și șerbeturi erau mândria femeilor.
În curți găseai cuptorul de pâine, cotețul de păsări zidit cu trei despărțituri, jos pentru rațe și gâște, separat, iar sus se dăposteau găinile și cocoșul. Curcile dormeau în pomi.
Mai găseai fântâna acoperită frumos și împrejmuită cu șipci din lemn până sub streașină, ușa cu zăvor, care nu trebuia să rămână deschisă, hambarul, cu trei-patru despărțituri, una cu ovăz, alta cu boabe de porumb pentru cai și orătăniile din curte. Îna alta era grâul pentru pâine și colivă.
Porumbul în drugi se păstra în pătule, ridicate pe patru furci, făcute din nuiele împletite și acoperite cu șiță.
Faetonul pentru sărbători
Grajdul adăpostea cai de trăsură și de călărit. Lumea umbla mai mult călare. Șopronul cu poștalionul de toate zilele, cu trăsura de vreme rea, cu căruța cu coviltir pentru drumuri lungi.
Cei mai înstăriți aveau și faetonul pentru sărbători, cu care se ducea familia la biserică și în urmă la vizite, duminică după slujbă.
În prelungirea grajdului era magazia cu grinzi de stejar, cu dulapi de nuc, scânduri de tei, doage de butoaie și de buți. Pe perete cercuri de lemn și de fier, funii de tei și papură. Podul grajdului și al șopronului erau una, plin cu fân.
Pivnițele erau ticsite cu butoaie de vin și de țuică, ridicate pe potvale de stejar. Aici era rezerva negustorilor din târg, Oțetul de vin era pus în butoiașe, mai la o parte.
Laptele bătut cu stele de unt
Fiecare creștin avea măcar o vacă. Putineiul îl băteau toți ai casei, inclusiv copiii. Untul se culegea de deasupra cu lingura. Unt prospăt mâncau cel mult copiii, cu mămăligă caldă, mâncarea lor favorită. Restul se topea. Se gătea cu el sau se vindea.
Laptele bătut, cu stele de unt în el, era altă plăcere a celor mici.
Se făcea urdă, iar zerul se da la câini.
Vite nu erau multe pentru că toată lumea făcea negustorie în târg. Porci erau mai mulți, dar oamenii obișnuiau să mănânce purcei la tavă, copți în cuptorul de pâine, dar numai la anumite sărbători. Porcii se vindeau în târg. Ciobani cu turme nu existau.
Șatră la bâlci în Râureni
Locuitorii de pe vremuri din Ocnele mari aveau o vie, o ogradă de pruni și o șatră la bâlci în Râureni. Șatra era un acoperiș de șindrilă, pe patru stâlpi de lemn. O stăpâneau pe cale de embatic.
Embaticarul era dator să țină șatra în stare foarte bună. Când venea vremea bâlciului, care erau două pe an, embaticarii închiriau șatrele cu preț bun, iar comuna, fără nicio cheltuială, încasa dări de la negustori, dar venitul cel mare îl avea de la oborul de vite.
Târgul era înțesat de prăvălii. Nu era casă la drum fără prăvălie. Vindeau marfa adusă de cărăuși din locuri îndepărtate, dar și ce se pregătea în gospodăriile lor.
Cu greu găseai în alte părți negustori toptangii, angrosiștii de azi, mai bine aprovizionați. O colonie întreagă de macedoneni făcea negoț de tot felul. Vorbeau întrei ei grecește și turcește.
La școala nemțească
Veniseră la Ocnele Mari și câteva familii de români din Câmpulung Muscel, care se apucaseră de negoț. Primii lor băieți au învățat carte grecească, al doilea rând a fost trimis „înăuntru“, la Sibiu, să învețe carte nemțească. Fetele nu erau date la școală, în schimb învățau multă gospodărie.
În localitate găseai cizmari români, tâmplari sași, fierari și potcovari țigani. Căruțașii erau români, neântrecuți la rotărie.
În țigănia dintr-o margine a târgului nu dădeai de un pom, iar casele nu erau împrejmuite.
Țiganii făceau și ei negoț cu sare, pe care o duceau pe cai de povară la bâlciurile din apropiere, dar duceau și produselele lor de meșteșugărie. Mai lucrau și în ocnă.
„Întrăistari”
Capului satului de peste râu i se punea „Întrăistari”, pentru că oamenii lucrau traiste și desagi din păr de cal, de țineau cât lumea.
La cealaltă parte a târgului i se zicea „La săpunaru”. În alte vremuri se făcea acolo săpun de toate felurile, care se vindea la tîrg.
Cojocarii stau cu prăvăliile chiar în mijlocul târgului, lucând în fața lumii, așezați pe oblonul răsturnat al prăvăliei.
Cărăușii, sufletul afacerilor
Toată bogăția aceasta era de pe urma cărăușilor, care erau oameni de mare încredere, deși nu de-ai locului.
Duceau sarea de la salină în restul țării. La întoarcere, aduceau mărfuri la toptangii. La sfârșitul toamnei, cărăușii duceau cu ei și țuică bună de prună. Toată lumea câștiga.
Cărăușii umblau în grupuri de 10-12. Mergeau mai mult noaptea, iar ziua își vedeau de negoț în satele și orașele unde poposeau.
În jurul salinelor foiau tot felul de oameni, pentru negustorie: călugări cu mătănii, țesături și iconițe de la Ierusalim; ciobani cu lapte și brânză etc.
Când a venit Drumul de fier, au dispărut cărăușii și atunci a murit și târgul din jurul salinelor.
Numai era cine să aducă marfă negustorilor. Multă lume a plecat să-și încerce norocul în altă parte.
Se mai câștiga câte ceva de pe urma bolnavilor veniți din alte părți să se îmbăieze în gurile de ocnă părăsite.
Acum, în 2020, la Ministerul Turismului se discută atestarea localității Ocnele Mari ca stațiune turistică de interes local.
Sursa: P. N. Panaitescu, Negoțul din alte vremuri în jurul salinelor, 1936
