Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria universală > Nebunia lui Schumann, între sifilis și dereglări polare
Articole online

Nebunia lui Schumann, între sifilis și dereglări polare

Ambiția sa de a-și însuși repede tehnica perfectă de interpretare la pian îi aduce mari probleme la mâna dreaptă. Există și varianta că inabilitatea mâinii drepte să fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului.

Cert este că a suportat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai „slab” deget.

Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărârea de a se dedica complet compoziției.

Mai târziu, sifilisul își arată cu adevărat colții când pe a 27 februarie 1854 se aruncă în Rin.

Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal i se confirmă nebunia sa.

Deși primii săi biografi concluzionau că bizarul său comportament era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat că multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică și dereglări polare.

Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856.

Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 pe mormântul său a fost amplasată o statuie realizată de sculptorul Adolf Donndorf.

Opera

Robert Schumann s-a născut la Zwickau, la 8 iulie 1810.

Educaţia muzicală a fost începută de organistul Johann Gottfried Kunsch, iar din 1825, de Carl Maria von Weber, pe atunci directorul Operei din Dresda.

Sub influenţa lui Schubert, a compus, în 1828, opt „Poloneze pentru pian la patru mâini”.

În acelaşi an, şi-a terminat şi studiile liceale cu menţiunea „omnino dignus”, şi s-a înscris la Facultatea de Drept din Leipzig, pe care o părăseşte după puţin timp.

La 3 aprilie 1834, a editat revista Neue Leipziger Zeitschrift fur Musik, care din 1935 s-a numit Neue Zeitschrift fur Musik.

În 1835, a definitivat „Sonata pentru pian în fa diez minor”, op. 11 şi a început „Marea sonată în Fa Minor”, op. 14. şi „Sonata în Sol Minor”, op. 22.

La 24 februarie 1840, a primit diploma de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Filosofie din Jena.

A compus prima simfonie în Si Bemol şi Major, Simfonia Primăverii, care s-a bucurat de un deosebit succes; în 1847, a finalizat opera Genoveva, finalul Scenelor din Faust şi un Trio cu pian în re minor,

Între anii 1850-1851, în paralel cu activitatea de dirijor, a continuat să scrie uvertura Julius Caesar şi Cinci lieduri pentru voce şi pian, precum şi alte compoziţii.

În 1853, a suferit un atac de nervi, căzând pradă unor tulburării psihice grave.

O logodnă și o căsătorie

În vara anului 1834, se îndrăgostește de Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit.

Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variații pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann.

A rupt logodna din motive rămase până astăzi obscure.

În 1836 face cunoștința cu Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist. După un an Schumann cere consimțământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat.

Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert și Clara se lipsesc de acesta și se căsătoresc la 12 septembrie 1839 la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA