După Al Doilea Război de Independență, care a opus între 1812 și 1814 Marea Britanie și Statele Unite, acestea din urmă adoptă o diplomație viguroasă.
Generalul Andrew Jackson intervine în Florida, o colonie spaniolă în care anarhia făcea ravagii. În cele din urmă, Statele Unite cumpără acest teritoriu în 1819 pentru suma de 5 milioane de dolari.
Însă, în nordul extrem al continentului, cazacii ruși traversează Strâmtoarea Bering și se stabilesc în Alaska, amenințând de aici teritoriul Statelor Unite.
În sud, coloniile spaniole se revoltă împotriva metropolei. Regele Spaniei îi cheamă în ajutor pe suveranii Sfintei Alianțe.
În acest context, este enunțată Doctrina Monroe.
Sub influența Secretarului său de Stat, John Quincy Adams, șeful diplomației americane, președintele Monroe adoptă o poziție neutralistă pe care o afirmă în mod strălucit în mesajul anual adresat Congresului, pe 2 decembrie 1823.
Într-un lung discurs, el interpelează direct puterile europene, cărora le declară:
1. Statele Unite au recunoscut anul trecut independența noilor republici latino-americane; în consecință, America de Nord și America de Sud nu mai sunt disponibile colonizării europene;
2. Statele Unite privesc de acum orice intervenție din partea puterilor europene în afacerile continentului american drept o amenințare la adresa securității și păcii lor;
3. În contrapartidă, Statele Unite nu vor mai interveni niciodată în afacerile europene.
În definitiv, doctrina Monroe se poate rezuma astfel: „America pentru americani”.
Puterile Sfintei Alianțe iau în serios mesajul Americii și renunță la proiectele lor de a interveni în America de Sud. Anul următor, Rusia a semnat un tratat cu Statele Unite prin care se angajează să renunțe la orice revendicare a Alaskăi.
Doctrina Monroe va fi evocată în 1961, atunci când noul lider al Cubei, Fidel Castro, va opta pentru o apropiere de Uniunea Sovietică, punând teritoriul american sub riscul unui atac cu rachete sovietice care urmau să fie depozitate pe insulă.
