Rolul Papei în istoria Italiei
Între timp, Jefuirea Romei din 1527 de către trupele necinstite ale Sfântului Imperiu Roman aproape că l-a costat viața pe Papa Clement al VII-lea. În ciuda acestor acțiuni de distrugere, papalitatea a reușit să dețină o influență imensă asupra monarhiilor Europei timp de mai multe secole.
Chiar și după ce credințele ortodoxe și protestante grecești și-au format propriile ramuri ale creștinismului, Papa a rămas o figură puternică. În plus față de pârghia sa politică, de la 754 d.Hr. și până la 1870 d.Hr., Papa a controlat direct guvernul și armata statelor papale, lucru care a dominat mare parte din nordul Italiei.
Cu toate acestea, în prezent, controlul direct al Papei nu se extinde mai departe de Vatican, iar cu zeci de ani în urmă, acest control era mult mai puțin pronunțat. De la căderea Imperiului Roman de Vest până în secolul al XIX-lea, Italia a avut mai multe regiuni independente sau controlate de alte state, statele papale fiind una dintre ele.
La sfârșitul anilor 1800, o mișcare de independență a dus la mai multe revoluții și războaie de independență. În 1870, aproape toată Italia era sub controlul fostului rege Victor Emmanuel II, cu excepția teritoriului rămas al statelor papale. Armata Papei a fost învinsă în luptă, iar Roma a devenit capitala regatului Italiei, în prezent fiind consolidat.
Papa câștigă autoritate
În următorii 59 de ani, papalitatea a continuat să-și exercite putere în cadrul Vaticanului, însă nu a avut parte și de suveranitate. Între timp, guvernul a devenit din ce în ce mai îngrijorat de faptul că Papa, în calitate de cetățean italian, poate încerca la un moment dat să se implice în politica națională.
Acest lucru s-a schimbat în 1929 când Benito Mussolini a rezolvat problema prin Tratatul de la Lateran, care a făcut Vaticanul o națiune independentă în cadrul orașului Roma, oferindu-i Papei o aparență de autoritate asupra cetățenilor din statul său.
