– Mai ales era renumită grădina de la „apele minerale” – ne spune Moş Nae – căci lumea putea acolo să se scalde, să bea apă minerală şi să se plimbe prin crâng. N’a rămas, până în zilele noastre, ca amintire, decât numele străzii „Apele minerale“, pe la podul „Lemaitre”.
– Dar de ce-i zicea locului „Apele minerale”? – am întrebat.
– Apoi era acolo un isvor cu apă ruginie, căruia îi ieşise faima că e bună de leac. Păcat că isvorul a fost astupat, când s’a făcut podul de piatră…
Pe atunci erau acolo pomi mulţi, verdeaţă, viţă sălbatecă, tufişuri… dacă intrai nu te mai vedeai. Îndeosebi femeile care doreau să aibă copii veniau să bea „apa minerală”… Cum beau, mai ales dacă făceau şi o preumblare prin crâng, rămâneau pe dată „borţoase”…
– Bine Moş Nae – am obiectat – cum se face că Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor”, nu mi-a pomenit nimic despre minunea cu apele minerale de la Lemaitre?
– Apoi dumnealui era bătrân pe vremea aia şi nu se ţinea de fleacuri de astea…
Apropos de bătrânețe
– Ehei, pe vremea noastră nu începea bătrâneţea de la 70 de ani ca azi. Când ajungeai la 40 de ani, erai bunic şi-ţi sărutau mâna tinerii de 20 de ani.
Ce-i drept, bătrâni tot se mai zăresc şi azi, dar cucoane bătrâne… mai rar… afară doar de baba mea! – sfârşi moşul cu un surâs mucalit. Altă viaţă, alţi oameni şi alte obiceiuri! Au trecut timpurile când îmbătrâneau femeile…