Modernizare prin eliminare: Ienicerii otomani
După pierderea Grecia și a Egiptului, după ce Serbia a căpătat o foarte largă autonomie, Poarta s-a văzut nevoită să își modernizeze armata, să înfăptuiască o serie de reforme, să își reconsidere poziția față de unii dintre supușii săi. Unul dintre ei a fost albanezul musulman Ali pașa, care, sub aparența slujirii sultanului, încheia acorduri cu diplomați britanici și francezi și contribuia la dezvoltarea sentimentului național grecesc, el însuși căsătorit cu o grecoaică ortodoxă.
O reforma importantă a fost chiar reducerea influenței beilor locali asupra populației creștini, raya-ua, adică țărănimea creștină, cea care plătea taxele, trebuind să fie protejată de acei funcționari ,,zeloși”.
Încercări de a moderniza statul s-au tot petrecut din secolul XVIII. Puterea sultanului a fost însă supusă unor atacuri subversive vreme de un secol din cauza incapacității de a controla ienicerii. Deși la origini aceștia constituiau trupele de elită, o parte importantă a forței armate otomane, cu timpul această grupare a devenit nesupusă, interesată să își conserve puterea, chiar suficientă de puternică în a-l înlătura pe sultan. Proști plătiți, de-a lungul veacului al XVIII-lea ienicerii au căutat să își mențină privilegiile, impunându-se prin forță și brutalitate, nu doar asupra populației creștine.
În 1826, ienicerii din Constantinopol au fost masacrați, vechiul corp de elită fiind înlocuit cu o armată profesionistă, convențională, capabilă să facă față războaielor moderne. Ienicerii au în istoria otomană a secolului XIX un rol aparte: un corp vetust de soldați, care își consumase utilitatea și care devenise o ,,coloană a cincea,” marchează o etapă importantă în modernizarea politică, militară, economică și socială. Epoca Tanzimatului are în mijloc această decizie de a elimina o plagă din corpul statului otoman, ,,bolnavul Europei” rezistând încă vreme bună, noua armată a sultanului înfrângându-i, de pildă, pe greci în 1897.
Odată cu dispariția ienicerilor, creștinii și evreii au putut să respire ușurați, mai ales în zona orașelor, preponderent musulmane, unde nu au mai fost nevoiți să își ascundă potența economică de teama represaliilor îndreptate împotriva non-musulmanilor. De altfel, elita otomană nu a fost niciodată una ereditară, de sânge, criteriul meritocratic depășindu-l pe cel etnic, nu însă și pe cel religios, convertirea fiind o condiție obligatorie. Odată cu modernizarea însă, apariția unui curent burghez a făcut posibilă trecerea peste granițele religioase.
