A fost înmormântat la Florica, judeţul Argeş, alături de tatăl său Ion şi de fratele său Ionel.
Vintilă I. C. Brătianu a fost un important economist, finanţist şi om politic român, preşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 24 noiembrie 1927 – 3 noiembrie 1928.
Al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu, s-a născut la 3 septembrie 1867, în localitatea Florica, judeţul Argeş.
A absolvit Liceul Sf. Sava (1886), urmând apoi studiile la Paris, la Liceul Saint-Louis, iar apoi la Şcoala Centrală de Artă şi Manufacturi, obţinând diploma de inginer (1891).
S-a implicat, în calitate de inginer-şef, în lucrările de construcţie ale podului metalic de peste Dunăre de la Feteşti-Cernavodă, proiectat de inginerul constructor Anghel Saligny.
A fost director al Regiei Monopolurilor Statului (1897-1899), primar al Capitalei (iunie 1907-februarie 1910).
În 1911, a fost iniţiatorul înfiinţării Băncii Româneşti, pe care a condus-o până în 1927.
Din 1929 a fost membru de onoare al Academiei Române.
A fost colaborator apropiat al fratelui său Ion I. C. Brătianu, contribuind la redactarea Manifestului-program al Partidului Naţional Liberal din ianuarie 1911, care avea în centrul său problema agrară, reforma electorală şi dezvoltarea industriei naţionale.
Din 1900 a fost director al ziarului L’Independence Roumanie, iar din 1902 al Voinţei Naţionale’, organul central de presă a Partidului Naţional Liberal.
În calitate de membru marcant al PNL şi deputat, ales în 1903, a contribuit la elaborarea a numeroase proiecte de legi, printre care Legea pentru învoieli agricole (23 decembrie 1907), Legea pentru înfiinţarea casei rurale (4 aprilie 1908), înfiinţarea Societăţii comunale pentru construcţia şi exploatarea tramvaielor în Bucureşti.
După moartea lui Ion I. C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927, Vintilă Brătianu a devenit preşedinte al partidului.
A fost secretar general la Finanţe, în perioada 15 februarie 1901 – 2 septembrie 1902, în guvernul Dimitrie A. Sturdza.
A fost ministru de Război (15 august – 11 decembrie 1916; 11 decembrie 1916-10 iulie 1917) şi ad-interim (în perioada 10-20 iulie 1917); ministru Secretar de Stat (10-20 iulie 1917), ministru al materialelor de război (20 iulie 1917 – 26 ianuarie 1918) şi de Finanţe (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926, 22 iunie – 24 noiembrie 1927) în guvernele conduse de Ion I. C. Brătianu. A deţinut şi ad-interim portofoliul Afacerilor Străine (30 iulie – 15 septembrie 1928).
În calitate de ministru de Finanţe a fost principalul promotor al politicii „prin noi înşine”.
A iniţiat un set de proiecte de lege care să furnizeze o coerenţă economică, financiară şi socială: Legea pentru unificarea contribuţiilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venitul global; Legea pentru perceperea taxelor vamale; Legea pentru organizarea şi funcţionarea societăţii anonime Uzinele de fier şi domeniile din Reşiţa; Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului; încheierea convenţiei între Ministerul de Finanţe şi Banca Naţională pentru revalorizarea leului precum şi a convenţiei referitoare la reorganizarea BNR şi a raporturilor ei cu statul; Legea privind întreprinderile în legătură cu apărarea naţională; Legea privind ocrotirea muncii minorilor şi a femeilor şi stabilirea duratei zilei de muncă de opt ore; Legea pentru regimul general al cultelor; Legea privind organizarea învăţământului secundar.
Şi-a înaintat demisia din funcţia de prim ministru, la 3 noiembrie 1928, ca urmare a lipsei de răspuns a Regenţei faţă de cererea sa de formare a unui „guvern de solidaritate şi concordie naţională” pe fondul dezbaterilor privind împrumutul ce urma a fi contractat pentru stabilitatea financiară a ţării.
Iuliu Maniu forma noul guvern la 10 noiembrie 1928, pe care l-a condus până la 7 iunie 1930.
