Ion Luca Caragiale, unul dintre cei mai importanți scriitori și dramaturgi români, și-a trăit ultimele clipe în circumstanțe marcate de tragică liniște și mister. Aflați în Berlin la momentul decesului său, anul 1912, trei dintre cei mai buni prieteni ai săi, C. Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea, au avut misiunea dificilă de a reconstitui ultimele momente ale lui Caragiale. Această povestire este ancorată în relatarea lui Dobrogeanu-Gherea, pe care a făcut-o în contextul unui congres social-democrat, dat presei vremii.
Cu o zi înainte de moartea sa, Ion Luca Caragiale nu părea să se simtă în apele sale. Relatarea lui Cella Delavrancea, care a fost prezentă, indică faptul că dramaturgul a avut o noapte agitată, marcată de tuse și de somn dificil. „În ajunul nenorocirii, Caragiale nu se simțea bine; a tușit mult și n-a putut dormi decât foarte târziu”, notează Dobrogeanu-Gherea.
Moartea lui Caragiale
Datorită stării de rău a lui Caragiale și a nopții dificile pe care o avusese, soția sa a ales să nu îl deranjeze în dimineața următoare, crezând că acesta doarme. Ușa camerei sale nu a fost deschisă până la orele 14:00. Într-un gest banal, destinat să îl invite la masă, soția sa a deschis ușa și a descoperit „groaznica nenorocire”: corpul lui Caragiale se afla la pământ, lângă patul său. Conform autopsiei, moartea lui Caragiale a survenit în jurul orei 5 dimineața. Este probabil ca la acea oră, fie din cauza insomniei care îl măcina, fie din alte motive, scriitorul să se fi dat jos din pat. „Abia însă a atins podeaua, că a și căzut jos, fulgerat. Moartea l-a secerat într-o clipă”, completează Dobrogeanu-Gherea.
La un pas de pat se afla o măsuță plină cu obiecte personale și utilitățile de care Caragiale avea nevoie. Faptul că măsuța rămăsese neatinsă spune multe despre rapiditatea cu care moartea l-a lovit. „Dacă el s-ar fi zbătut cât de puțin măcar, cu siguranță că măsuța s-ar fi răsturnat și cei din casă ar fi auzit”, reflectează Gherea.
„Tot atunci, chemați în grabă, au venit la Lipsca fiica mea și soțul ei, Zarifopol, buni prieteni cu familia, care, de asemenea, și-au dat tot sprijinul pentru a susține pe bieții oameni în acele momente de durere nebună. După cum s-a constatat la autopsie, corpul lui Caragiale era o adevărată ruină. Numeroase organe interne erau atinse, îndeosebi inima și arterele. Medicul spunea chiar că a fost o adevărată minune că, cu o asemenea inimă, Caragiale a putut s-o ducă atâta timp. În schimb creierul era neatins, de o conformație și de o sănătate minunate. Dacă viața a mai putut dăinui în ultimii ani în corpul acela șubred, aceasta s-a datorit numai impulsului venit de la creier.
Caragiale nu mai trăia decât prin puterea reședinței admirabilei sale inteligențe. Medicul mai spunea apoi că a fost o adevărată fericire pentru marele dispărut că a murit acum, și în mod atât de subit. Dacă nu murea acum, ar fi intrat într-o lungă agonie plină de chinuri și sfârșitul fatal ar fi fost tot de neînlăturat, dar după cîteva luni de suferințe îngrozitoare. Pentru el moartea, așa cum a venit, a fost o adevărată binefacere”, conchide Gherea.
Ultimul act
În acea zi fatidică, o liniște grea a cuprins casa și lumea literară românească. Cu un simț al dramaturgiei care îl caracteriza, Ion Luca Caragiale și-a trăit ultimele momente într-o izolare involuntară, aproape teatrală. Moartea sa a lasat un gol imens, iar detaliile despre circumstanțele sale continuă să fascineze și să interpeleze, într-un mod misterios și de neînțeles, pe cei interesați de viața și opera sa.
Istoria îl păstrează pe Caragiale ca pe unul dintre cei mai mari scriitori români, dar aceste momente din Berlin, retrăite prin cuvintele lui Dobrogeanu-Gherea, ne oferă o perspectivă umană, directă și cutremurătoare asupra sfârșitului său.
