Luam contact cu satul așa cum era după 30 de ani de regim bolșevic. Mizer, sărăcie, debadandă, „Somnul cel de moarte”.
M-a intrigat că bicicletele aveau spițe duble. Am aflat de la un părinte că noaptea lumea ieșea la furat, iar bicicletele așa echipate puteau să care doi saci în loc de unul la un transport.
Mă inițiam în secretele vieții la țară. Cancelaria era din alte timpuri, câteva figuri, mai toți veniți de departe, navetiști. Un singur prof localnic, altul de la Călărași, restul veniți de la București. Atmosfera nu era nici rea nici bună.
Un rahat provincial.
Cei mai vechi făceau un lung exercițiu al minciunii și dedublării. Erau hârșiți de navetă pe care o frecau de o viață, veterani ai vagoanelor de tren urât mirositoare.
Erau niste pedepsiți ai Sistemului. Pentru mine totul era nou și insuportabil.
În primele săptămîni a mers cum a mers. Apoi a intervenit rutina, în faza a doua – oboseala, din ce în ce mai accentuată. Eram continuu obosit, cu ochii umflați, fără resurse fizice și mai ales sufletești.
Entuziasmul de a trai o experiență nouă s-a consumat repejor. Mă gândeam că mă ajuta la scris, îmi ziceam că iese o carte de aici (am început-o, un roman naiv bazat pe relatări orale).
Speranța s-a epuizat spre vacanța de iarnă. Singurul interes care mă ținea viu cât de cât era că aveam șansa să observ România reală. Trenul cu navetiști era un eșantion perfect al ei.
Fragment din volumul „Sunt un copil al Razboiului rece”de Stelian Tănase, în curs de aparitie la editura Corint/ aprilie 2020.
