Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria secretă > Miracolul de pe rug: Inima Ioanei d’Arc nu a ars, deși călăul a pus ulei și lemne din belșug
Articole online

Miracolul de pe rug: Inima Ioanei d’Arc nu a ars, deși călăul a pus ulei și lemne din belșug

Pe 30 mai 1431, acum 590 de ani, Fecioara din Orléans este arsă pe rug la Rouen, o moarte rușinoasă, rezervată ființelor celor mai păcătoase.

„Vai, sunt tratată atât de oribil și cu atâta cruzime încât corpul meu întreg, neatins de păcat, să fie astăzi mistuit și transformat în cenușă”, strigă Ioana d’Arc atunci când aude că judecătorii au condamnat-o la moarte pe rug, pe 30 mai 1431.

Tânăra urla și își smulgea părul din cap, mărturisește călugărul Jean Toutmouillé, care se afla atunci cu ea în închisoare.

Fecioara, care condusese cu vitejie în luptă oștile franceze, nu se temea de moarte: mereu în fruntea soldaților în atacuri, rănită de trei ori, văzuse moartea cu ochii săi în mai multe rânduri pe câmpul de luptă.

Perspectiva rugului, rezervat celor mai păcătoși dintre oameni, este cea care o revolta:

„Ah! Aș dori să mi se taie capul de șapte ori decât să fie arsă astfel!”

Iată, însă, că o astfel de pedeapsă rușinoasă le servea la fel de bine atât englezilor, care o țineau prizonieră, cât și tribunalului eclezial, care conducea procesul de o sută de zile.

În cartea sa, Ioana d’Arc. Procesul de la Rouen (21 februarie – 30 mai 1431), Jacques Trémollet de Villers, cu o vechime de peste 50 de ani în baroul din Paris, a reconsiderat procesul cu privirea proaspătă a unui avocat care citește pentru prima oară un dosar.

El a explicat pentru Le Figaro în ce fel interesele acestor oameni și cursul istoriei au făcut ca această fată de 19 ani să fie arsă de vie.

Primul proces politic din istorie

Le Figaro: De ce era atât de important ca Ioana d’Arc să moară arsă de vie?

Jacques Trémollet de Villers: Mai important decât să o facă pe Fecioară să dispară, pentru englezi și pentru elita intelectuală însărcinată cu acest proces era să-l umilească pe Carol al VII-lea (regele Franței). Împins de Ioana să pretindă tronul Franței, acesta încălcase planul de organizare europeană stabilit prin tratatul de la Troyes (1420), care dorea să-l dezmoștenească și să unească Anglia și Franța sub o singură coroană.

Pentru a-l face pe Carol al VII-lea să-și piardă orice credibilitate, ce putea fi mai potrivit decât să se dovedească, prin decizia unui tribunal eclezial și a unei pedepse publice rezervate vrăjitoarelor, că a fost sprijinit și pus în fruntea regatului Franței de către o nebună?

Procesul Ioanei d’Arc este primul proces politic din istorie. Judecătorii, conduși de episcopul Cauchon, vor încerca să dovedească această nebunie prin toate mijloacele.

Oare această fată care pretinde că aude voci nu este eretică?

Inelul, pe care i-l dăruiseră părinții și pe care îl privește înainte de bătălii, nu cumva era malefic?

Inteligentă și plină de umor

Acuzata s-a dat bătută?

Nici pe departe. În timpul celor o sută de zile de proces, această tânără, care nu știe nici să scrie, nici să citească, s-a dovedit de o uimitoare abilitate în fața judecătorilor.

Aceștia urmăreau mai ales să o încuie cu întrebări religioase, să o facă să pronunțe o eroare teologică și astfel să o condamne pentru erezie.

De aceea, îi pun întrebarea delicată: „Te afli într-o stare de grație divină?”

Dacă Ioana răspundea „da”, o puteau acuza de trufie, pentru că nimeni nu poate avea această certitudine, cu excepția lui Dumnezeu.

Dacă răspundea „nu”, recunoștea că se află într-un păcat de moarte și că vocile pe care le aude nu vin de la Dumnezeu.

Însă, cu o înțelepciune uimitoare, Ioana d’Arc răspunde: „Dacă nu sunt, să mă așeze Dumnezeu (într-o astfel de stare). Dacă sunt, să mă păzească Dumnezeu.”

Grefierii menționează că o tăcere apăsătoare s-a instalat printre judecătorii năuciți.

Acest răspuns dezvăluie o personalitate vie, plină de îndrăzneală și de umor, care avea cuvintele la ea.

Până la urmă, fetița asta nici nu putea sfârși astfel (zâmbește).

Hainele bărbătești i-au fost fatale

În ciuda abilității acestor răspunsuri, ce a dus totuși la condamnarea ei?

Hainele. Judecătorii îi reproșau printre altele că se îmbracă bărbătește, ceea ce pentru epoca respectivă era scandalos.

Când este condamnată pentru prima oară la ardere pe rug, pe 24 mai, judecătorii îi spun că pedeapsa ei va fi comutată în închisoare pe viață dacă jură să nu mai poarte niciodată veșminte bărbătești.

Tânăra jură, cu condiția să fie transferată într-o închisoare a Bisericii, unde nu riscă să fie agresată de bărbați rău intenționați dacă era îmbrăcată în femeie.

Încălcându-și cuvântul, episcopul Cauchon o trimite tot în celula ei, unde un lord englez încearcă să o violeze câteva zile mai târziu.

Ioana își reia hainele bărbătești.

Considerată sperjură, este condamnată la ardere pe rug.

„Episcopule, de mâna ta mor”, îi reproșează tânăra lui Cauchon mergând spre rug. „Dacă m-ai fi dus într-o închisoare a Bisericii și predat gardienilor ecleziali, toate acestea nu s-ar fi petrecut. De aceea, te chem la judecată în fața lui Dumnezeu.”

Asasinul a plâns, călăul s-a temut

Cum s-a comportat condamnata în momentul morții?

După un prim moment de furie la anunțul sentinței, Ioana s-a arătat plină de seninătate și de detașare în momentul morții.

Ea le-a cerut iertare tuturor, inclusiv englezilor pe care i-a ucis pe câmpul de luptă.

După ce a rostit de șase ori numele lui Iisus Hristos, ea a strigat pentru o ultimă dată, iar capul i-a căzut pe umăr, arătând că murise.

Grefierii scriu că toată lumea plângea. Chiar și episcopul Cauchon.

Cel mai impresionat a fost călăul, care va mărturisi mai târziu:

„Niciodată execuția unui criminal nu m-a înfricoșat atât ca execuția acestei fecioare.”

După ce a aruncat în apele Senei inima fetei, pe care nu reușise să o ardă prin nici un fel de mijloace, deși turnase din belșug ulei, pusese lemne și ațâțase focul, călăul va spune:

„Mă tem să nu fiu blestemat pentru că am ars o sfântă.”

Registration

Aici iti poti reseta parola