Minunea din temniță a părintelui Ioan Iovan

 

Pe 17 mai, în anul 2008, se muta la Domnul părintele arhimandrit Ioan Iovan, unul dintre cei mai mari duhovnici ai acestui neam.

Ucenic al lui Arsenie Boca și duhovnic, la rândul său, al Mănăstirilor Vladimirești, Plumbuita și Recea, a fost un mărturisitor neclintit al lui Hristos.

Din cei 86 de ani pe care i-a trăit pe acest pământ, nouă i-a petrecut în temnițele comuniste de la Galați, Văcărești, Jilava, Gherla, Aiud.

Îşi mărturisea astfel trăirea sa din închisoare: „Mâncam foc şi mă gândeam numai la o moarte de mucenic. Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi dau seama că celula temniţei e tot o chilie călugărească. Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu“.

Și pentru că, în aceste zile, se discută mai mult ca niciodatăd espre Sfânta Împărtășanie, să spunem că părintele recomanda împărtășirea cât mai deasă, încât creștinul să nu stea prea mult despărțit de Hristos.

Două luni departe de Sfântul Potir ar fi fost de neconceput pentru părintele Ioan. Ce să mai spunem despre aberația linguriței de unică folosință?

Figura sa blajină și surâzătoare ascundea un caracter de oțel.

Iată mai jos doar una din multele încercări din temnițele comuniste.

 

«Acolo, la Jilava, am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. M-au culcat la pământ, pe spate, mai rău ca pe un animal şi, deţinuţi de drept comun, condamnaţi pentru crime, viol, tâlhărie, ne aruncau în batjocură lanţuri să ne alegem.

Mărturisesc că în momentul în care am pus mâna pe lanţ, m-am ferit de deţinuţii de drept comun, l-am închinat şi l-am sărutat gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, socotindu-l ca o încercare pentru credinţa în Dumnezeu.

Recunosc că nu am făcut o alegere bună a lanţului. În loc să aleg unul mai gros şi mai lung, am ales unul mai scurt şi mai uşor, ceea ce nu-mi permitea să mă mişc în voie.

M-au prins şi m-au aşezat cu piciorul pe nicovală pentru a-mi fixa niturile, iar când au lovit nu i-a interesat că metalul a muşcat din carnea vie a picioarelor mele; urmele se văd şi azi.

M-au ridicat şi mi s-au pus cătuşe la mâini, le zicea „cătuşe americane”, aveau particularitatea de a se strânge automat în momentul când mişcai mâna, provocându-ţi dureri îngrozitoare.

Echipat cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, de la fierărie am pornit înapoi spre celulă umilit cu înjurătura de rigoare „Mişcă, banditule!”.

La jumătatea drumului dintre fierărie şi celulă, preocupat să nu-mi pierd echilibrul din cauza scurtimii lanţului şi a durerilor, mai ales că-mi sângerau picioarele, nu am fost atent că vine cineva din spate şi mă pomenesc dintr-o dată cu o lovitură de cizmă în zona lombară, o izbitură aplicată cu sete, cu toată forţa, însoţită şi de o înjurătură urâtă de mamă.

M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Atunci am simţit minunea, prin faptul că m-am redresat şi cum eram într-o stare de balans, am exclamat: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată te iert şi te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.”

În momentul acela am ştiut cu adevărat că sunt creştin şi preot, şi am făcut dezlegarea din toată inima.

Cel care m-a lovit a amuţit pe loc, s-a dat la o parte speriat de gestul meu.» 

Dumnezeu să-l pomenească pe părintele Ioan în împărăția Sa, iar noi să avem pururea în minte unul dintre îndemnurile pe care le adresa credincioșilor în predicile sale:

„Sus inima, români! Cu Hristos înainte! Nu fiți timizi!”

Parteneri