Iată mai jos un articol publicat în ziarul Timpul, cu ocazia sărbătorii Învierii Domnului din 1878, care ar trebui să lămurească definitiv lucrurile.
Dincolo de faptul că citează copios dintr-o rugăciune a Sfântului Calist al Constantinopolului, că folosește drept motto un tropar al Slujbei de Înviere, întregul articol al Eminescului mustește de cea mai pură credință ortodoxă.
PAŞTELE
de Mihai Eminescu
Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!
Și la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea și învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi când ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mânile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii : ,,Ce este adevărul?”.
Ce este adevărul?
De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Çakya-Muni visează împãcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, și cu toate aceste, de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pământul cu sânge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărâmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rânduri sabia, şi chiar astăzi aceeaşi cruce, acelaşi simbol de mântuire e în ajunul de a încurca (ca pretext, nu negăm) Europa într-un rãzboi al cărui sfârşit nici un muritor nu-1 poate prevedea.
La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Iisus, de mai suntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini? – şi suntem dispuşi a răspunde NU.
Mai adevărate sunt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:
Nu numai dragostea Ta am lepădat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia trupurile mâncăm prin feluri de lăcomii şi prin nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum suntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu fãcãtor de bine, noi răpitori! Ce împărtăşire avem cu Tine, ca să ne şi împărtăşim bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morţi suntem vinovaţi; iată, sub mâna Ta cea lucrătoare şi care ţine toate petrecem. Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastrî, cu direptul este nouă să ne dăm pierzãrii, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!
Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de Tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile Tale de atotbun, îndelung răbdãtor, lesne iertător.
„Video meliora proboque, deteriora sequor”
„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele.”
Astfel, cu multă umilire strigăm :
Călcând aceste porunci ale Tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblând, tot păcatul în fieştecare zi cu osârdie facem: clevetire, hulă, ţinere în minte de rău, călcare de jurământ, vorbă mincinoasă, vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntãtoare, acestea foarte pagâneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură și râs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfânt şi închinat prin noi a se huli de păgân l-am fãcut. Învechindu-ne în răutate şi în cărări neînţelepţeşte şchiopătând, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înţeleagă, nu este până la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticăloşii ne-au despărţit ca prin nişte bătăi ca acestea să ne tragi la Tine măcar nevrând noi; ci nici aşa nu s-au fãcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgânilor spre robie şi spre pradă și spre junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine și prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!
Și astfel a fost totdeuna.
În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-I urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Și toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegând că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decât cele pe care le are din naturã, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpânirea peste tot pământul, de s-ar putea.
Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.
