Mihai Eminescu vă spune: „Christos au Înviat!”

 

Mulți continuă să se întrebe, în ciuda tuturor evidențelor, dacă Mihai Eminescu a fost creștin ortodox.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viaţa decât împlinirea a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mânca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresându-se mai departe nici de politică, nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi, societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hârtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinți, mânuşi, câini de vânat, biblioteci, cazarme, filosofi, cafea, spitale și altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă, stând înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-1 bea… când iată că sună încet clopotele şi cântecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mână… el e recâştigat pentru viaţă.

Înviere – renaştere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugăciunea lui – trăieşte creierul omenirii o mică parte din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adâncul mărei, greutatea pământului şi uşurinţa eterului, aude florile crescând, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mântuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decât cea neştiutoare?

După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

Va rămânea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei și acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decât pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspunde :

,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu „Surrexit ! Vere Surrexit!”, dincoace cu „Hristos Voscres !” şi în toate limbele pământului se repetă acest cuvânt, dar noi zicem ca Faust:

„Die Botschaft hör ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind și cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că și ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai uricioase ale mulţimii sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sunt mulţi, nesfârşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

Dar rămâie datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „Ziua Învierii”, când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii:

„Christos au înviat!”

                                                                                                                                                         16 aprilie 1878 – Timpul