MIRCEA PÂSLARU:
Într-o noapte polițistul, șeful postului de poliție, plutonierul Hotic, a venit și i-a spus tatei, tatăl adoptiv, l-a anunțat că până dimineață la orele 8 trebuia să apară o comisie care să înceapă ridicarea cetățenilor care erau trecuți pe lista neagră pentru evacuare spre Siberia, deci pentru deportare.
Și era și bătrânu’ printre gospodarii satului, era și el trecut pe listă și atunci până dimineață au făcut un coviltir pe căruță, au pus deasupra niște covoare, înăuntru am înghesuit ce am putut, m-am urcat eu cu mama adoptivă, care era mătușă din partea tatei, soră a tatei, ne-am urcat în căruță, deasupra peste bagaje și am plecat în necunoscut.
… Mama, când a auzit că ne deportează, a zis:
– Oare ne duce în Siberia? Asta era teama cea mare. Io acolo nu vreau să ajung.
Aveam o fântână cu ghizduri joase chiar lângă casă. A fugit din casă.
În momentul în care am văzut că mama fuge și țipă: „Eu în Siberia nu ajung!” am fugit după ea.
Dacă nu era fracțiune de secundă prezență de spirit se ducea cu capul în jos în fântână.
Am oprit-o la timp, am strigat-o și nu a apucat:
– Mamă, nu face treaba asta! Mamă, nu mă lăsa!
Și sigur că s-a oprit. S-a oprit și și-a revenit.
… Eu de exemplu aveam 13 ani și jumătate și am lucrat la orezărie, la rupt buruianul din orez.
Cu apa până la brâu și cu lipitorile din plăcere. Plăcerea lor, bineînțeles. Pentru că n-aveai ce să faci, știți că are două ventuze lipitoarea și într-un cap și celălalt. Când se fixează nu poți să o dai jos până nu se umple. Când se umplea dădeam cu palma, că simțeam, cădea. Ea mai lăsa și o urmă de sânge, care chema altele imediat.
Deci nu scăpai de lipitori până spre seară. Dar eram tânăr și tinerețea le duce mai ușor.
Copilăria mai ales e plină de năzdrăvănii, uită foarte repede.
LUCIA CIREȘ:
Mi-au povestit că luaseră un cojoc de-al lui bunicu’, de acela mițos, o tuhoarcă, și țineau tuhoarca deasupra mea ca să nu mă ningă, mă desfășa mama și încălzea apă în gură și mă ștergea puțin-puțin ca să încetez din urlet.
O perioada tata cu mama și cu mine am mai mers cu trenul, un tren de marfă, și mama ținea minte că era o doamnă cu doi copii, probabil plecaseră fără provizii, fără nimic și copiii aceia plângeau întruna:
„Numai pâine, numai pâine, numai pâine” și mama din ce a avut ea pentru mine, din ce luaseră ei, a potolit și foamea lor.
AUREL SOCOLESCU:
Ne-a pus mama în căruță, că tata murise la ’43. Ne-a urcat mama cinci copii, și ce-a putut să ia într-o căruță, da, da, da, ce-a putut să ia într-o căruță, cinci copii, mâncare pentru noi și pentru cal… restu’ nimic.
Nici n-a închis ușa cu cheia, a lăsat ușa numai așa închisă și animalele în grajd, le-a pus mâncare, le-a lăsat liber din lanț, le-a pus ciubere cu apă și trifoi în grătar sus, ca să nu moară de foame până le-o lua cineva.
Și am făcut cu căruța șase săptămâni de la Cernăuți până la Baia de Aramă, în Mehedinți, într-o comună.
ION LAZU:
La un moment dat, în timp ce noi eram în tren și mama se ocupa de noi, fratele meu mai mare a coborât nu știu de ce și trenul a plecat.
Mama a început să strige disperată pe geam:
„Copilul meu, copilul meu” și atunci oamenii care erau pe peron, pentru că erau pe peron sute și mii de oameni, l-au luat pe brațe și l-au tot dat pe de-asupra capetelor, au fugit pe lângă tren până l-au băgat pe geam pe fratele meu.
Sursa: memorialsighet.ro
