George Călinescu scrie la 1933, într-un articol din Adevărul Literar și Artistic: „În cărțile sale nu vom găsi analize, transfigurări, idei, interpretări, cazuri, portrete sintetice, adică tot ceea ce presupune o elaborare a universului în vederea unui scop superior informației. Cărțile sale cuprind poante, mai bine zis anecdote, reportaje din viață”.
Fiul țăranilor Dumitru și Rada
Dupa cinci clase la Dobrotineț, întrerupe studiile, lucrând ca telefonist la poșt, cântăreț la biserică și secretar de primărie în comuna natala.
Absolvă cursurile școlii de cântăreți din Slatina. Între 1910 și 1913, vagabondează prin țară, schimbând numeroase îndeletniciri.
E vânzator de portocale la Craiova, paracliser la biserica Amzei din București, lucrător la o fabrica din Sinaia, apoi la „Letea” din Bacău, de unde ajunge la Iași ca vânzător de ziare.
Reîntors în București, intră in serviciul de expediție al ziarelor Dimineața si Adevărul, apoi ca muncitor la fabrica de mobilă din Dealul Spirii. La Constanța lucrează ca picolo într-o cafenea și hamal în port.
Se îmbarcă fără pașaport, cu intenția de a ajunge în America, dar e silit să-și întrerupă călătoria la Hamburg.
Din nou la București, se angajează ca rândaș si îngrijitor la Spitalul Pantelimon, unde îl cunoaște pe Ilarie Chendi, internat acolo.
Toate aceste etape ale unei vieți zbuciumate vor fi detaliat descrise în romanul autobiografic Demonul lui Codin (1930).
Data de 18 aprilie 1913 marchează o cotitură existențială: intrarea în cinul monahal, la mănăstirea Căldărușani, sub numele de monahul Daniil.
În slujba Bisericii
Prozatorul Damian Stănoiu s-a născut la 3 aprilie 1893, în Dobrotineţ, judeţul Olt.
Preot la Mănăstirea Sinaia (1919), a fost paroh în câteva localităţi din Vlaşca, Ilfov şi Prahova (1920-1922), secretar şi membru în Consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti (1924), a condus tipografia de la mănăstirea Cernica (1925) şi a slujit la biserica Antim din Bucureşti (1926).
La îndemnul superiorilor, a elaborat monografii ale unor aşezăminte monahale aparţinând eparhiei Bucureşti: „Mănăstirea Căldăruşani” (1924),”Mănăstirea Pasărea” (1926),”Mănăstirea Ţigăneşti” (1926) ş.a.
Trecerea în civilie
Ajunge ieromonah dar ulterior, în mai 1932, în urma unui conflict cu autorităţile bisericeşti, părăseşte rasa călugărească.
De acum s-a consacrat în întregime literaturii. Începuse în 1918, cu versuri, în revista „Duminica ortodoxă” şi, în acelaşi an i-a apărut placheta „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”.
Colaborează la „Viaţa românească”, „Gândirea”, „Adevărul literar şi artistic”, „Gândirea”, „Scrisul românesc”, „Universul” ş.a.
Majoritatea cărţilor sale (povestiri, nuvele şi romane) descriu cu umor viaţa de mânăstire şi ecleziastică în general: „Călugări şi ispite” (1928), „Necazurile părintelui Ghedeon” şi „Duhovnicul maicilor” (1929), „Pocăinţa stareţului” (1931), „Alegere de stareţă” (1932), „Ucenicii Sfântului Antonie” (1933), „O zi din viaţa unui mitropolit” (1934), „Eros în mânăstire” (1935), „În căutarea unei parohii” şi „Căsătorie de probă” (1937), „Luminile satului” (1941), „Furtună în iad” (1942) etc.
Alte romane sunt inspirate din mediul citadin: „Fete şi văduve” (1931), „Camere mobilate” (1933), „Parada norocului” (1934) ş.a.
Postum, în 1962, apare volumul memorialistic „Amintiri din mănăstire”, care evocă, iarăşi, mediul călugăresc.
