Mahalalele Bucureștilor au adoptat primele patefonul

 

Spre cinstea mahalalelor bucureștene, trebuie să spunem că ele cele dintâi au adoptat patefonul, care pe vremea aceea era un fel de trompetă.

Se căra lumea la petreceri, tinând la subsioară cutia, iar în mână enormul cornet de metal.

Aparatul nu se numea atunci patefon, ci fonograf sau gramofon, cum îi ziceau unii…

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea „lumea bună” din București se rușina să-și cumpere patefoane și continua să cânte la pian, după cum odinioară în apus pianul – atunci când s-a inventat – a fost considerat ca un instrument burghez, de a doua mână, față de nobilul clavecin, instrumentul care se găsea numai în casele aristocraților.

Dar înainte aceastor inovații nu era aproape nimic în București.

Existau doar micile grădini de pe lângă cârciumi, unde, în fumul de mititei și de fripturi, cântau tarafuri de lăutari țigani:

Și fincă și pencă

Eu te-am văzut

Inimioara mea

Cu tronc la inimă

Mi-ai căzut

Inimioara mea!

Singura orchestra civilizată era aceea a lui Rubinstein de pe terasa Frascati, unde alergau toți melomanii din Capitală, iubitori de muzică mai bună.

Înainte de 1888 – când s-a construit Ateneul – nu se prea dădeau concerte căci nu era nicio sală de concert.

Chiar sala Liedertafel s-a construit mai târziu.

Pentru aceste motive, teatrele de vară erau foarte căutate.

Opereta a avut epoca ei de glorie la parcul Oteteleșanu, din dosul fostei terase Oteteleșanu, parc care pe vremea aceea avea copaci bătrâni, devastați la începutul anilor 1930.

Acolo compania Grigoriu își dădea regulat reprezentațiile.

La teatrul din parcul Oteteleșanu au fost și stagiuni de operă cu Mara d-Asty, Băjenaru….

Un alt teatru de vară foarte frecventat pe la 1890 era cel din Grădina Rașca.

Grădina Rașca își avea intrarea prin strada Academiei, alături de vechea casă Watson&Youell, din dosul noii aripi a universității.

Grădina era destul de mare, se întindea peste tot locul unde e acum palatul școlii de arhitectură, având o intrare dosnică și prin strada Biserica Enei.

Era și acolo o clădire veche, unde pe la sfârșitul veacului XIX se instalase tipografia „Speranța”, întreprindere cooperativă a vechiului partid social democrat.

Înainte de a se instala tipografia, fusese acolo bufetul teatrului de vară Rașca.

La Rașca s-au jucat faimoasele „Hapuri miraculoase” cu Poenaru, care din nenorocire a murit tânăr, muscat de un câine turbat.

Tot la Rașca a jucat Tănase în „Escadronul III”.

La Rașca au fost două scene, una mai mica, unde a jucat Poenaru.

Apoi, la renovare, s-a construit o altă scenă pe stânga.

 

Sursa: „Magazinul”, 1933