La fel cum, după 1945, Moscova clasifica statele în categorii – URSS, democrațiile populare, amici ai URSS, precum Cuba sau China – Teheranul afirmă că lumea este împărțită în două tabere: Dar al Islam, țară musulmană, și Dar al Sherk, lume a necredinței și politeismului.
În Dar al Islam se află singura țară care are un regim exersând o suveranitate legitimă islamică, așa cum a fost stabilit de Profet și de ginerele său Ali: Republica Islamică Iran.
Apoi urmează țările „aparent” drepte, dar imperfect, deși nedreptatea nu atinge guvernarea: Libia și Algeria în 1983. După, urmează regimurile caracterizate de corupție: Egipt, Irak, Iordania, Maroc, Arabia Saudită, Afghanistan și, în cele din urmă, țările care au un guvern „nelegiuit” și sunt pe pământul Islamului: Palestina, Libanul. Coexistența pașnică trebuie să guverneze raporturile cu cel de-al doilea grup, în timp ce celelalte trebuie boicotate și combătute.
Ura sfântă față de SUA
În ceea ce privește Dar al Sherk, acesta conține teritoriile destinate războiului, precum Statele Unite, față de care trebuie să simtă o „ură sfântă”.
Al doilea grup este alcătuit din țările creștine care au încheiat acorduri cu guvernul Islamic. Al treile grup este constituit din țări neutre, precum India și Coreea, dar aici trebuie să vină în ajutorul musulmanilor. Două țări sunt vizate în mod special în această „grilă islamică”.
Prima este Israelul, sat uzurpator al Qods (Ierusalim) și e de notat că islamiștii evocă din ce în ce mai mult rădăcinile lor în Palestina. Cealaltă este Irakul, al cărui regim antiislamic „face jocul Israelului”.
Norme diplomatice proprii
Și, la fel cum, după 1917, regimul bolșevic incriminase normele diplomatice între state, tot așa regimul islamic vrea să își instituie norme diplomatice proprii, de exemplu arestându-i pe diplomații americani de la Teheran, acuzați în mod colectiv de spionaj, sau violând convențiile de la Geneva în ce privește securitatea prizonierilor de război.
Dar, același regim recurge la tribunalele internaționale pentru a denunța utilizarea de către Irak a bombelor cu gaze de luptă.
Prin vocea lui Radjai Khorassan, ambasadorul său la ONU, Iranul condamna, în 1984, Carta drepturilor omului, pe care o apără Națiunile Unite:
„Convențiile și hotărârile organizațiilor internaționale, care sunt contrare Islamului, nu au nicio validitate în Republica Islamică Iran.
Dacă statele laice decid, de exemplu, să elaboreze o convenție stabilind abolirea pedepsei cu moartea, Republica Islamică Iran nu are nicio obiecție, pentru că această convenție nu o va obliga în niciun fel. Declarația universală a drepturilor omului ilustrează o concepție laică a tradiției iudeo-creștine (…) Trebuie să alegi între a viola legea divină a țării sau convențiile laice (…)
Republica Islamică Iran, care se opune energic torturii, consideră că pedepsele corporale și pedeapsa capitală nu intră în această categorie dacă sunt aplicate în cadrul Islamului, urmând hotărârea unui tribunal islamic”.
La fel cum, în 1917, bolșevicii inventaseră un nou tip de relații internaționale, având de partea lor, alături de armată, de diplomația tradițională (și de principiile sale, precum respingerea tratatelor secrete), partidele sale comuniste depinzând de Comintern, tot așa Iranul khomeinyst utilizează, alături de diplomație și armată, o armă de al treilea tip: minoritățile șiite, care în Irak și Liban joacă rolul calului troian al revoluției islamice.
Sursa: Marc Ferro, Șocul Islamului, secolele XVIII-XXI
