Evenimentul Istoric > Articole online > Caleidoscop > L-a sculptat Brâncuși pe Zelea Codreanu? Arghezi i-a dedicat o poezie?
Articole online

L-a sculptat Brâncuși pe Zelea Codreanu? Arghezi i-a dedicat o poezie?

Ceea ce se vede în fotografie este o sculptură a lui Constantin Brâncuși, născut pe 19 februarie/2 martie 1876 la Hobița, este chipul Căpitanului turnat în bronz de Constantin Brâncuși, scria profesorul Ion Coja.

„Lucrarea a fost executată după moartea Căpitanului și a fost expusă la Mauzoleul Legionarilor de la Casa Verde.  Așa cred, cel puțin, până vom afla date mai multe și mai sigure despre această sculptură despre care nu am știut nimic până zilele trecute când am descoperit fotografia pe care am expus-o.

Fotografia am găsit-o în cartea Codreanu et La Garde de Fer a domnului Michel Bertrand, apărută în 2010 la editura Akribeia, Saint-Genis-Laval. Este meritul doamnei Carolina Maier, activă și ageră comentatoare de pe blogul nostru, care ne-a semnalat existența cărții și ne-a procurat câteva exemplare”, mai scria Ion Coja în 9 septembrie 2013 pe blogul său.

Iar Ion Coja mai spune niște lucruri inedite: „Nu este Brâncuși singurul mare artist care va suferi la moartea Căpitanului și nu-și va ascunde suferința. Este puțin cunoscută reacția „promptă” a lui Tudor Arghezi, care va scrie poezia Făt Frumos. Nu mai știu să fi scris Arghezi și alte poezii „ocazionale”.

Dacă a făcut-o o singură dată, pentru Codreanu, gestul este extrem de important pentru a aprecia corect posteritatea Căpitanului. Evident, ediția Opera Omnia a lui Arghezi încă nu a inclus acest text între celelalte, unde îi este locul.

I-am semnalat doamnei Mitzura această inconsecvență a editorului și mi-a declarat că nu știe de existența unei poezii dedicată de Arghezi Căpitanului.

Să nu vorbesc cu păcat, dar părea deranjată de intervenția mea. Un text mișcător avem, cu totul neașteptat, de la Ion Barbu (…)

Nu cumva „legionarismul lui Brâncuși” este motivul real al repudierii lui Brâncuși de liderii cominterniști de la București. Oficial, nemernicii au făcut-o pe criterii, chipurile estetice, cele elaborate de teoreticienii realismului socialist! Motivul real nu-l puteau invoca. S-ar fi surpat tot eșafodajul de minciuni și calomnii la adresa legionarilor, dacă printre ei se afla că s-a aflat și Brâncuși!”.

FĂT FRUMOS

de Tudor Arghezi

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,

De nu se mai zăreşte nicăierea,

Oricât şi-ar pune soarele puterea,

Oricât s-ar pogorî luna de jos?

 

Munţii pustii, cu piscurile cată

Mâhniţi, din cer în valea de granit,

Ca să-l mai vadă, cel puţin o dată,

Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

 

Cântecul lui, de care ţara toată

Era învăluită ca-ntr-un vis,

De sta şi ochiul şoimilor închis

În ascultare, s-a oprit deodată.

 

S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes

Şi, goală ca de suflet, tristă, ţara

Nu mai găseşte parecă-nţeles:

De ce e ziuă şi se lasă seara.

 

Fluierul lui cânta şi-n cingătoare,

Şi zeci de sate albe, fermecate,

Cu sute de feciori şi de fecioare,

Îl ascultau doinind pe înnoptate.

 

Se deşteptau cu doina lui în zori,

Se-ndrăgosteau la cântecele sale

Şi se simţeau logodnicii uşori

Şi mai frumoşi, călcând în iarba moale.

 

Împrietenit cu cerbii şi mistreţii

Şi nins cu fluturi jucători în cete,

Jivinele-l priveau ca nişte fete

Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.

 

Unde-a plecat că n-are nimeni ştire

Fătul-Frumos, cu negre plete grele,

Cu ochi albaştri, plini ca de mărgele,

Şi cu sprinceana-n jurul lor subţire?

 

A coborît din munţi, pe stânci, călare,

Şi patru nopţi a scăpărat pământul,

De subt copitele nerăbdătoare

Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.

 

Şi luându-şi fluier, însă şi secure,

Şi arme grele-n mâna lui uşoare,

Trecu, ca o săgeată prin pădure,

Şi ca un fulger purtător de soare.

 

El străbătu întreaga ţară,

Iar Dunărea nevrând să-i facă loc

O spintecă, sburdând, pe la mijloc

Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afară.

 

Şi s-ar fi zis că negrul armăsar,

Cu nările suflând la faţa apei,

Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,

Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.

 

Neamul ursuz din ţărmul de sub lună,

Neam trist, urît, şi hâd şi sângeros,

Ameninţase doinele lui Făt-Frumos,

Mândria lui şi voia lui cea bună.

 

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt

Simţi, din sânge, flăcări că se-adună,

Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ,

Dogoarea cerului străbună.

 

Şi o lumină nouă-n viaţa lui,

Şi o chemare din tării şi noapte –

Şi-n toate glasul nu ştia al cui,

Şi un îndemn de semne şi de şoapte.

 

Nemaiştiute, nemaiîncercate

Ce se iscau şi se topeau în salbe,

Că lua văzduhul chipuri aripate

Şi se-ngroşau într-însul forţe albe.

 

Se ridicau talaze mari de mare,

Frunza suna ca zalele, şi-o zare

Era ca o tipsie izbită de săgeţi.

Murmur de fier şi şuier de urale,

 

Într-o urzire crâncenă de vieţi,

De lănci împiedicate în zăbale.

Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie:

Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare,

 

Ori bezna lui zidită să descuie –

În stare şi de milă, dar şi de necruţare –

Cum va voi, căci vrednicul urmaş

Al lui Ştefan şi Ţepeş împreună,

 

Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş,

Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună.

Tu, Ţară,-aşteaptă cântecele iar

Să se strecoare-n ramuri liniştit,

Din răsăritul mare-n asfinţit,

De la hotar până-n hotar.

 

 

Registration

Aici iti poti reseta parola