Născut la 17 iulie 1815 în Galiția, Iulius Barasch fost un medic, filozof, pedagog și animator al culturii și științei române.
S-a remarcat ca unul din cei mai activi popularizatori ai științei din România, susținând mai multe lecții publice și editând mai multe manuale.
S-a stabilit în Țara Românească, unde a devenit medic al carantinei de la Călărași, între anii 1843-1847, iar mai apoi al județului Dolj, între anii 1847-1851.
Între 1851-1858 a fost medic în București și profesor de istorie naturală la Colegiul Sf. Sava, la Școala de Agricultură și la Școala militară.
Între anii 1856-1863 a fost medic la Școala națională de medicină și farmacie din București.
În 1858 sub conducerea sa a fost inițiat și organizat primul spital de copii din București. În 1856 a fondat și a fost redactor al revistei Isis, redenumită, în 1862, Natura.
Iulius Barasch a murit pe 31 mrtie 1863 la București.
Iată un pasaj din „Cursul de igiena populară, dat în lecțiuni publice de duminică în anii 1854 și 1855, în Colegiul Național, de către Dr. Iulius Barach, Profesor de Istoria Naturală la Colegiul Național și la scoala de hirurgie. Seria I-iu. Partea generală, coprinde XII lecțiuni. București. 1857. Tipărit în Tipografia Colegiului Sf. Sava”:
Temperamentul melancolic
Deși melancoliea rar se desvoltă la un tânăr și mai mult la omul în vârstă înaintată, însă chiar din tinerețea cea mai fragetă se află semnele începătoare ale acestui temperament, care se va desvolta tocmai pe urmă.
Oamenilor de acest temperament le plac singurătatea, sânt d’o simțire adâncă, capabili a se întrista de orice întâmplare neplăcută; pe când sângerosul vede lumea ca învălită în colori de roze, melancolicul o vede învelită în negru; acești oameni au păr negru, coloarea pelei oacheșă bătând ceva în galben, ochii negri, corpul lor rar este gras.
Oamenii aceștia nu sânt întocmai răsbunători, dar sânt misantropi; urăsc tot genul omenesc împreună cu chear persoana lor însuși.
Sânt capabili a comite un sinucid fără vr’o causă îndestulătoare, numai fiindcă li s-a urât vieața.
Sânt supuși mai cu seamă la patima emoroidelor (trânși), la felurimi de indigestiuni, de congestiuni către organile burții, mai cu seamă fiindcă mai totd’auna oamenii melancolici petrec o vieață sedentară, șăd în casă făcând puține mișcări cu corpu.
Temperamentul flegmatic
Acești oameni sânt grași și groși, au o înțelepciune foarte mărginită, o simțire foarte obtusă, sânt d’o fire egoistă, nu se gândesc decât a-și mulțumi trebuințele lor fizice și animale.
Sânt oameni(i) cei mai fericiți, dacă este ertat a numi fericire, o stare de nesimțire și de stupiditate; pelea lor e albă însă fără espresiune și prin urmare însipid și neplăcut ca orice lucru stupid; moartea lor este, în general, de apoplexie, sau că se topesc în grăsimea lor.
Cu toate acestea, rar se găsesc temperamente bine distincte, mai cu seamă temperamentul melancolic când este desvoltat, încetează a fi o stare normală și devine o patimă, adecă o zmintire.
Clima, stațiunea anului și etatea (vârsta) au o influință foarte mare asupra temperamentului.
Așa s(pre) e(xemplu) în climele călduroase, și în climele moderate vara, oameni tineri pretutindenea au în temperamentul lor o predominanță sanguinico-holericu, pe când în climele reci iarna, oameni bătrâni au în temperamentul lor oarecare predominanță melancolică sau flegmatică.
Dacă cineva voește să facă o comparațiune, între temperamentele și vârsta omului va zice că sântem flegmatici când sântem copii, sângeroși când sântem tineri, holerici când sântem oameni făcuți, și devenim melancolici în bătrânețe; apoi la o vârstă foarte înaintată, iar din nuou devenim flegmatici, căci bătrânețea foarte înaintată este a duoa copilăriă.
