Personalitate proeminentă a ştiinţei medicale româneşti, a deschis noi drumuri în medicina teoretică şi practică, fundamentând în mod consecvent activitatea clinică pe studiul fiziologiei şi fiziopatologiei.
În 1912, a publicat primul său volum ştiinţific, „Tulburările ritmului cordului”.
În 1919 a publicat, la Paris, monografia „Typhus exanthématique”, lucrare apărută în urma experienţei sale din timpul Primului Război Mondial, când a condus un spital destinat combaterii epidemiei de tifos.
În dosarele Securității
Pe 10 mai 1952, Securitatea raporta: „Prof. Acad. Danielopolu se menține pe aceeași poziție de a minimaliza descoperirile pavloviene în fața descoperirilor sale personale. Într-o conferință, susnumitul și-a luat angajamentul că va studia influența mediatorilor clinici asupra scoarței, ceea ce este contrar descoperirilor lui Pavlov.
Acest lucru l-a făcut tocmai atunci când cadrele didactice așteptau să vadă o schimbare din partea prof. Danielopolu, în urma vizitei făcute în URSS.
Tot susnumitul a căutat ca în diverse conferințe să strecoare lucruri contrar teoriei pavloviene și să spună că acestea au fost confirmate și de savanți sovietici”.
Născut în aprilie 1884
Daniel Danielopolu, fiziolog, clinician şi farmacolog, membru de onoare al Academiei Române, s-a născut la 12/24 aprilie 1884, la Bucureşti.
Şi-a efectuat studiile liceale la Bucureşti (1897-1900), apoi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1900-1910). În 1910 a obţinut titlul de doctor în medicină cu teza „Contribuţiuni la studiul tuberculinei brute”, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)”.
A lucrat ca şef de laborator la Spitalul „Colţea” din Bucureşti (1904-1907), apoi ca asistent la Laboratorul de Medicină Experimentală al doctorului I. Cantacuzino (1907-1916), şef de clinică la Clinica II Medicală (1910-1918), şef al Secţiei de Boli Contagioase din Iaşi (1916-1918).
Profesor de clinică medicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1920-1955). A fondat şi apoi a condus Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei (1948-1955), a iniţiat înfiinţarea Academiei de Medicină, al cărei secretar a fost (1935-1948). A fost şi ministru al Sănătăţii şi Asigurărilor Sociale (1944-1945).
A abordat, printre primii în lume, o concepţie nouă în descoperirea funcţiilor biologice, numită azi concepţie cibernetică, legată de prezentarea organismelor şi a funcţiilor organelor ca pe nişte sisteme. A fost o autoritate la nivel mondial în studiul sistemelor neurovegetative, introducând noi metode de investigare, ca de exemplu proba atropinei şi a ortostatismului.
Peste 200 de studii
Rezultatele investigaţiilor sale clinice şi de laborator le-a expus pe larg într-o serie de lucrări (ca, spre exemplu, „Acţiunea digitalei asupra tensiunii arteriale în hipertensiune”, „Le tonus cardio-vasculaire et l’epreuve amphotrope sinocarotidienne”, „Reactivitatea organismului în fiziologie, patologie, farmacodinamie şi terapeutică” ş.a.), precum şi în peste 200 de studii.
Membru al unor prestigioase organisme ştiinţifice: Academiile de Medicină din Buenos Aires, Madrid, Paris, Asociaţia medicilor de limbă franceză, Societatea de Endocrinologie din Paris, Societatea Medicilor din Viena, Societatea Europeană de Cardiologie etc. Membru de onoare (din 31 mai 1938), apoi membru titular (din 12 aug. 1948) al Academiei Române.
A murit la Bucureşti, la 29 aprilie 1955.
