Generalul Ion Dragalina, victima luptelor de pe Jiu, nu s-a dat în lături în a înfrunta pericolul. Și totuși, erorile subordonaților săi i-au adus sfârșitul, unul nemeritat.
Moartea generalului Ion Dragalina
Sunt multe cazurile în care marii eroi au parte de morți glorioase pe câmpul de luptă. Alții au avut șansa să scape. Alții însă, deși au supraviețuit momentului rănirii, au fost victimele incompetenței și microbilor. Este cazul marelui general român Ion Dragalina (1860-1916).
Fiu al unor români din Caransebeș. atunci în Imperiul Habsburgic, Ion Dragalina vede lumina zilei la 16 decembrie 1860. Tatăl lui, Alexandru a luptat în armata imperială până la demisia sa din 1859.
Inițial, Alexandru și Marta Dragalina (Lazaroni) se mutaseră la frontiera cu Principatele Unite, pentru că Alexandru primise un post administrativ în regiunea frontalieră. Numai că Marta a dorit să dea naștere primului copil la Caransebeș. Ion a fost primul din cei patru băieți ai familiei.
Ca tânăr fiu de ofițer român în Imperiul Habsburgic, Dragalina a fost animat de idealuri naționale
În 1867, s-a creat Austro-Ungaria. Banatul a devenit dependent de Ungaria. Dragalina a studiat perioada primară și gimnazială la Caransebeș, apoi au urmat școlile militare la Timișoara și Viena, inclusiv Academia din Wiener Neustadt, un fel de școlile militare din Băneasa de la noi.
Idealurile naționale se loveau de atribuțiile sale de tânăr locotenent, grad avut după absolvirea studiilor de inginerie-geodezie militară. Căsătorit cu o româncă, Elena Giurgincă, va avea cu ea 2 fii și patru fiice.
Așa se face că la 1 decembrie 1887, va demisiona din Armata KuK și va trece în România. Motivul a fost umilința publică la care a fost supus la alegerile din 1884. Deși primise ordin să nu lase votanții români să îl aleagă pe patriotul Coriolan Brediceanu, contracandidat al Premierului Istvan Tisza, în alegerile pentru Bocșa, Dragalina a încălcat ordinul, după cum arată și EVZ.
La 11 decembrie 1887, cu recunoașterea gradului, locotenentul Dragalina devenea ofițer al Armatei Române
Pregătirea sa științifică și militară i-au permis să avanseze rapid. În 21 de ani, a devenit locotenent colonel și a comandat Școala de Infanterie din București, până în 1911. A primit decorații importante. A servit apoi și la Constanța. În 1915, în perioda neutralității. la 55 de ani, devenea General de Brigadă. Pregătirea sa genistică l-a propulsat la crearea fortificațiilor de pe Valea Prahovei.
A devenit comandantul Diviziei I Infanterie, cantonate la Turnu-Severin, asigurând supravegherea frontierei cu Austro-Ungaria. Chiar zone precum Calafat (frontiera cu Bulgaria tot mai ostilă) și izvoarele Argeșului (granița austro-ungară) au fost zona lui de responsabilitate. După ce în august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, Dragalina a ocupat Orșova, aflată în Austro-Ungaria pe 4 septembrie 1916.
Ulterior, a luptat în Valea Jiului
În 24 octombrie 1916, a plecat din Craiova, la bordul unei mașini pentru a prelua comanda Armatei I. A mers pe 25 octombrie 1916 să inspecteze personal avanposturile apărării din zona podului de peste Jiu care se afla înainte de Mânăstirea Lainici. A decis să treacă de avanposturi (granița era mai sus, dar deja se purtaseră lupte grele, românii rezistând și retrăgându-se tactic) pentru ca să se împărtășească și să se spovedească la Mânăstirea Lainici.
Mașina în care era cu doi ofițeri, un maior și un colonel s-a întors, dinspre Lainici, spre Târgu Jiu, după ce se informase personal despre situația de pe front. Inexplicabil, mașina sa a fost prinsă într-un foc de mitraliere, la Podul de la Lainici peste Jiu.
Mașina a trecut pe pod, a ajuns în spatele avanposturilor românești dar generalul Dragalina a fost rănit la brațul stâng și în omoplat.
Dus la Sadu, starea lui Ion Dragalina s-a agravat
De aceea, s-a decis să fie dus la Spitalul Militar special de la Palatul Regal din București, cu trenul, tren care a ajuns cu întârziere aproape în zorii zilei de 26 octombrie. Fiul său, rănit în Dobrogea, pe numele său Corneliu, i-a stat alături.
Rana a fost operată, în ciuda infecției, s-a scos glonțul din claviculă.
Regele Ferdinand l-a vizitat și i-a oferit Ordinul Mihai Viteazul. Pe 29 octombrie, însă, pe fondul revenirii infecției, s-a decis ca să i se amputeze brațul rănit. Nefiind condiții aseptice în spital, nici această operație nu a împiedicat instalarea septicemiei. La 9 noiembrie 1916, generalul murea pe patul de spital. A fost una din cele mai mari pierderi din cadrul corpului ofițeresc românesc din anii Războiului Reîntregirii.
