Ioana d’Arc: Trei moduri excepționale prin care Fecioara din Orléans a scris istorie
Deși Războiul de O Sută de Ani a continuat încă 22 de ani după moartea ei, Ioanei d’Arc i se poate atribui marcarea unui punct de cotitură în războiul civil foarte lung și complicat dintre viitorul rege Carol al VII-lea, burgunzii și englezi. Ea a oferit un impuls foarte necesar pentru moral și a stimulat încercările francezilor de a recupera teritoriul nordic din mâinile englezilor.
Pierderea în cele din urmă de către Anglia a conflictului și a terenurilor de pe continent a reprezentat o lovitură majoră. Frustrarea față de responsabilii campaniei a dus, în parte, la Războaiele Rozelor din Anglia în anii 1450. De asemenea, a corupt patriotismul profund simțit de englezi după victoriile de la Poitiers și Agincourt și a instaurat o francofobie care a continuat până la începutul secolului al XX-lea.
Identitatea și naționalismul francez
În timpul vieții sale, Ioana d’Arc i-a făcut pe francezi să se mobilizeze și să participe activ la un război de eliberare. Moartea ei le-a consolidat hotărârea de a lupta pentru încă două decenii. Atunci când a fost exonerată de acuzații într-un al doilea proces post-mortem, solicitat de Carol al VII-lea în 1456, a fost transformată în mod ferm într-un simbol al identității naționale franceze.
Ani mai târziu, după Revoluție, ea a ajuns să simbolizeze o Franță unificată – și una care a rezistat influenței străine. De atunci, politicienii francezi, atât de stânga, cât și de extremă dreapta, au revendicat-o pe Ioana d’Arc ca portdrapel, o parte dintre ei considerând-o o forță unificatoare, iar cealaltă parte, femeia catolică care a dat afară „imigranții” din secolul al XV-lea. De la Guvernul de la Vichy la Frontul Național, Ioana d’Arc este o imagine recurentă pentru partidele politice care încearcă să evoce entuziasmul patriotic.
Un exemplu feminist remarcabil
Indiferent dacă Ioana d’Arc a fost sau nu ghidată cu adevărat de voci angelice, rămâne absolut remarcabil faptul că o adolescentă dintr-un orășel ar fi putut avea o audiență cu un rege – ca să nu mai vorbim de faptul că l-a convins să i se permită să conducă armatele în război.
În anii 1400, femeile puteau deține puterea doar prin poziția lor regală sau religioasă, iar Ioana d’Arc nu avea nevoie de ajutor pentru a-și face loc la curte și pe câmpul de luptă. Mai multe colege i-au sărit în ajutor, inclusiv soacra regelui Carol al VII-lea, Yolande de Aragon, care a ajutat-o să se întâlnească cu regele, iar Ioana de Luxemburg a sprijinit-o atunci când a fost capturată. Prima scriitoare de la curte a lui Carol al VII-lea, Christine de Pizan (care la rândul ei sfida rolurile tradiționale de gen ca văduvă angajată la curte), a comparat-o pe Ioana d’Arc cu femeile emancipatoare din Biblie și a afirmat că „avea o inimă mai mare decât a oricărui bărbat”.
Poate că elementul cheie al moștenirii vaste al Ioanei d’Arc este faptul că ea s-a transformat de-a lungul secolelor pentru a deveni totul pentru ceilalți oameni – o sfântă martirizată de biserica sa catolică, o feministă care nu a avut nevoie de solidaritate feminină și un copil monarhist care a fost un poster pentru democrație. Fie că o considerăm un lider spiritual sau o radicală demonică, Ioana d’Arc rămâne și astăzi, în toate formele, o figură istorică captivantă și complexă.
