De ce avea nevoie Israelul de arma nucleară?
Ben-Gurion a văzut în armele nucleare o garanție că, în ultimă instanță, poate fi asigurată supraviețuirea statului evreu în cazul în care dușmanii săi și-ar fi folosit vreodată populația numeroasă și forța economică superioară pentru a construi armate convenționale superioare.
Marea problemă cu care se confruntau Ben-Gurion și cei mai apropiați consilieri ai săi a fost că țara lor era tânără, săracă și și nu nu poseda resursele tehnologice și materiale necesare pentru a susține un program nuclear indigene. Singura speranță a Israelului de a obține arme nucleare a venit din găsirea unui ajutor străin. Din fericire pentru Israel, circumstanțele contemporane au creat condiții pentru ca acesta să obțină acest sprijin.
Interesele franceze și târgul încheiat cu Israelul
La mijlocul anilor 1950, Franța se confrunta cu o puternică insurgență în Algeria. Rebelii algerieni primeau un sprijin substanțial din partea liderului egiptean Gamal Abdel Nasser. Parisul a cerut ajutorul Israelului pentru furnizarea de informații despre planurile lui nasser și relațiile cu Frontul de Eliberare Națională plătind cu armament convențional francez. Oportunitatea de a transforma această afacere reciproc avantajoasă într-o cooperare nucleară s-a ivit în 1956. Atunci, Parisul a cerut Israelului să ofere Franței și Marii Britanii un pretext pentru a interveni militar în ceea ce avea să devină criza Canalului Suez.
Ben-Gurion a fost reticent în ce privește implicarea Israelului în acest conflict. N-a putut, însă, rezista ofertei Parisului. Franța s-a arătat dispusă să furnizeze Israelului un mic reactor de cercetare similar cu reactorul EL-3 pe care Franța l-a construit la Saclay.
Bineînțeles, invazia n-a mers bine, atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică, amenințănd Israelul, Franța și Marea Britanie pentru a le determina să se retragă. Franța nu a fost în măsură să protejeze Israelul de amenințările superputerilor.
Înainte de a accepta însă să se retragă, Israelul a cerut Parisului să îndulcească cooperarea nucleară.
Francezii dau dovadă de mărinimie
Franța a fost de acord să furnizeze Israelului un reactor de producție de plutoniu mult mai mare la Dimona, uraniu natural pentru a alimenta reactorul și o fabrică de reprocesare. Era practic tot ce ar avea nevoie Israelul pentru a produce plutoniul necesar unei bombe, cu excepția apei grele.
Era o șansă uriașă pentru Israel. Nicio țară înainte sau după aceea nu a mai oferit unui alt stat o cantitate atât de mare de tehnologie necesară pentru a construi o bombe nucleare. Totuși, era numai o jumătate de victorie. Ben-Gurion trebuia să facă rost de fondurile necesare pentru a plăti acordul nuclear pentru Franța. Nu se știe cât de mult a costat construcția instalațiilor nucleare de la Dimona , dar Israelul a plătit probabil Franței între 80 și 100 de milioane de dolari în 1960 . Aceasta era o sumă imensă pentru Israel la acea vreme. În plus, Ben-Gurion s-a îngrijorat că, dacă va deturna fonduri de apărare pentru proiectul nuclear, el vse va lovi de opoziția armatei, care se lupta să creeze o forță convențională care să poată învinge inamicii arabi ai Israelului.
Generosul Abe Feinberg și prietenii săi
Drept urmare, premierul israelian a decis să creeze un fond privat pentru a finanța înțelegerea cu Franța. După cum a documentat Michael Karpin în istoria dedicată programului nuclear al Israelului, Ben-Gurion și-a îndrumat consilierii să-l „sune pe Abe”, referindu-se la Abe Feinberg.
Feinberg era un om de afaceri proeminent din New York, filantrop și lider al comunității evreiești din New York. mai mult, avea legături strânse cu Partidul Democrat.
Înainte de intrarea Americii în al Doilea Război Mondial, Feinberg strânsese bani pentru a-i ajuta pe evreii europeni să emigreze în Palestina.
După încheierea războiului, el, ca și Ben-Gurion, a mers în Europa pentru a vedea lagărele de concentrare ale Holocaustului. mai tărziu, i-a ajutat pe supraviețuitorii Holocaustului să se infiltreze în Palestina într-un moment în care britanicii creaseră blocaje pentru a preveni imigrația ilegală.
În tot acest timp, Abe s-a împrietenit cu mulți dintre bărbații care mai târziu aveau să devină lideri de rang înalt ai statului Israel. La întoarcerea în Statele Unite, el a ajutat lobbyul pe lângă președintele Harry Truman pentru a recunoaște statul evreu odată ce acesta și-a declarat independența. Feinberg n-a rămas dator. L-a ajutat pe Truman să strângă bani pentru campania de realegere.
Cum s-au strîns banii?
Cu alte cuvinte, era firesc ca, în octombrie 1958, Ben-Gurion să apeleze la Feinberg pentru a ajuta la strângerea fondurilor necesare înțelegerii Dimona. De fapt, aceasta nu a fost prima dată când Ben-Gurion a apelat la liderii comunității evreiești din America pentru a strânge bani pentru nevoile Israelului. Prevăzând că va avea loc în curând un război de independență, Ben-Gurion a mers la New York în 1945 pentru a strânge bani și a înarma evreii din Palestina. Această misiune a fost un succes. Potrivit lui Karpin: „În documentele secrete ale statului în devenire, cei șaptesprezece milionari americani au primit numele de cod „Institutul Sonneborn”, după gazda lor. În următorii ani, membrii săi vor contribui cu milioane de dolari pentru a cumpăra muniții, mașini, echipamente necesare spitalelor și medicamente și nave pentru a transporta refugiați” în Palestina.
Feinberg a fost unul dintre cei șaptesprezece milionaridin Institutul Sonneborn. În 1958, Feinberg a apelat la mulți dintre aceiași membri ai Institutului Sonneborn, precum și la mulți alți lideri evrei din America de Nord și Europa, pentru a strânge bani pentru proiectul nuclear Dimona. A fost un mare succes, potrivit lui Karpin, „Campania secretă de strângere de fonduri a început la sfârșitul anului 1958 și a continuat timp de doi ani. Aproximativ douăzeci și cinci de milionari au contribuit cu un total de aproximativ 40 de milioane de dolari.”
Cât de importantă a fost misiunea lui Feinberg pentru succesul proiectului nuclear israelian? „Dacă Ben-Gurion nu ar fi fost sigur că Feinberg ar putea strânge milioanele necesare pentru proiect de la evreii din întreaga lume mondială, este îndoielnic că și-ar fi asumat înțelegerea cu Franța. Israelul din anii 1950 și ’60 nu ar fi putut niciodată să plătească pentru tehnologia avansată, să ridice reactorul Dimona și să construiască un element de descurajare nuclear din propriile resurse”, notează Karpin citat de site-ul National Interest.
