Mitropolitul primat Konon Arămescu-Donici a fost obligat să se retragă din scaun la 1 ianuarie 1919, pe motiv de colaborare cu autorităţile de ocupaţie germane în perioada 1916-1918.
Demiterea sa, că nu a fost vorba de fapt de o demisie, şi acuzele Mitropolitului Pimen al Moldovei întăreau, în ochii românilor, versiunea că Mitropolitul Konon s-a dovedit vinovat de înaltă trădare şi fraternizare cu cotropitorii.
Ziarul Adevărul din 3 ianuarie 1919 consemna:
„În cercurile din imediata apropiere a fostului Mitropolit, chestiunea este prezentată în chipul următor:
În cursul lunei iulie 1917, când armatele germane erau masate în apropierea zonei Mărăseşti-Mărăşti şi încercau să străpungă frontul românesc, ca apoi să ocupe Moldova, Mitropolitul Konon a redactat un apel către armata şi populaţia română, prin care îndemna pe soldaţi să depună armele, iar populaţia civilă să stea pe loc întrucât inamicul care va ocupa Moldova se poartă bine, deşi învingător, şi mai spunea că o rezistenţă armată ar fi zadarnică dat fiind puterea cotropitoare a armatelor germane.
La relatarea celor de mai sus ni s-a mai spus însă că nu mitropolitul Konon a fost autorul apelului cu cuprinsul de mai sus, care a fost aruncat în liniile armatei româneşti de aviatorii germani.
Autorii sunt bărbaţi politici, cari au girat înaltele funcţii de miniştri giranţi: d-nii Virgil Arion şi Lupu Kostache.
Singura vină a Mitropolitului primat Konon şi a arhiereilor semnatari este că au semnat apelul ajuns în rândurile eroilor de la Mărăseşti şi Mărăşti”.
În afacere a fost băgat, până peste cap, şi Gala Galaction.
Însă în cartea „Din viaţa familiei Ion C. Brătianu 1914-1919” de Sabina Cantacuzino apare o versiune diferită:
„Altă uneltire criminală plecă de la Mitropolie chiar, Chemarea mitropolitului, care trebuia aruncată din aeroplane când trupele germane victorioase aveau să intre în Moldova.
Această monstruozitate ni se părea atât de inadmisibilă, încât nu ne vedea s-o credem. Bănuiam invenţiunea vrăjmaşului ca să ademenească populaţia moldoveană.
Părintele Moşoaia, care era bine cu toţi prelaţii confirmă.
Chemarea, cum am aflat mai târziu, a fost făcută de Mariu Theodorian şi de ceilalţi arfierei şi preoţi ai Mitropoliei: Teofil Ploeşteanu, Valeriu Râmniceanu, Iosif Arhimandritul, Meletie Costăţianu, V. Musceleanu, I. Gibescu-Scriban.
Mitropolitul Konon, ramolit şi înfricoşat, a subscris-o ca un inconştient, dar el a fost singurul care şi-a ispăşit păcatul, fiind scos din scaun şi internat la Căldurăşani. Ceilalţi au ajuns mari şi tari. Scriban era trimis să ţină predici în biserici”.
Revista „Biserica Ortodoxă Română”, renăscută la viaţă după marile frământări ale Primului Război Mondial, consemna la trecerea la cele veşnice a mitropolitului:
„După o zăcere de mai mult de o lună de zile, din care părea că va putea birui peste boala sa de rinichi, fostul mitropolit Conon Arămescu-Donici a încetat din viaţă pe neaşteptate, în ziua de 7 august stil nou (anul 1922, n.n.), între ceasurile 12:30 şi 13:00 din zi, după ce medicul îl găsise de dimineaţă mai bine, iar către cei de aproape ai săi Înalt Prea Sfinţia Sa se arătase mai voios şi mai înviorat.
Şi în adevăr nu a murit de boala de care era căutat şi de care se făcuse şi mai bine, ci nu l-a mai ajutat inima şi din pricina ei a murit.”
