Imperiile durează 250 de ani?
„Din punct de vedere istoric, imperiile durează în medie aproximativ 250 de ani, după care tind să se destrame lent – sau foarte, foarte repede – din cauza problemelor și conflictelor interne. Împlinirea a 250 de ani de la nașterea Americii va fi sărbătorită în 2026”, scrie Kyeyune.
Chiar dacă SUA nu a fost de la început un imperiu, cum lasă să se înțeleagă Kyeyune, iar unele imperii au dăinuit mult mai mult, problemele pe care scriitorul le identifică sunt reale.
„Se vorbește despre insurecție, secesiune, conflict civil și război civil, dar nu mai e vorbăria credulilor și bolnavilor mintal. Acest subiecta a intrat în discuția oamenilor raționali. Unii susțin acest „divorț național”; alţii se opun. Alții susțin că ar prefera, de fapt, să declare război conaționalilor lor recalcitranți, decât să-i lase să meargă pe drumul lor.
Nimic din acest interes morbid pentru conflictul civil nu este irațional, având în vedere vremurile. Anul 2021 a fost până acum un an spectaculos în ceea ce privește semnele de declin politic: Statele Unite au văzut anul acesta toți „călăreții apocalipsei” care vestesc lupte și revoluții: diviziunea politică între elitele sale, pierderea tot mai mare a legitimității în ochii populației (a clasei politice n.r.), înfrângerea militară în străinătate și o nouă criză foarte amenințătoare în economia reală.
Cât de probabil e un război civil?
Oricare dintre aceste crize ar fi destul de rea în sine; luate împreună, ele reprezintă o amenințare cu adevărat serioasă la adresa stabilității și ordinii actuale. Totuși, întrebarea la care trebuie să se răspundă în ultimă instanță este destul de simplă: cât de probabil este cu adevărat războiul civil?” (…)
Se spune că „un război civil, dacă ar fi purtat pe pământul american, s-ar fi încheia rapid cu masacrarea rebelilor. Ideea aici este că armata SUA este atât de avansată și are atât de multe tancuri, nave, bombe și drone, încât guvernul federal are asigurată victoria. Ca atare, un război civil este un scenariu improbabil sau imposibil, având în vedere dezechilibrul dramatic de putere dintre stat și o populație nemulțumită.
Ce șanse ar avea rebelii în fața omnipotentei armate americane?
„Dar aceasta este o concepție greșită periculoasă, e de părere Kyeyune. Chiar dacă armata americană este într-adevăr puternică și finanțată generos, este o armată concepută pentru a lupta împotriva altor state. Războiul dintre state este legat de reguli și reglementări; se bazează pe consimțământ. Aceasta ar putea părea o afirmație ciudată, având în vedere că o țară nu poate refuza pur și simplu o declarație de război din partea unui inamic, dar este adevărată. Există o înțelegere formală sau informală a cine este un combatant real și cine nu.
În schimb, războiul în societățile primitive sau tribale nu face nicio distincție între un civil și un soldat. Toți sunt dușmani; uciderea unei fetițe de 12 ani care merge să ia apă de la pârâu este considerată la fel de normală ca uciderea unui războinic adult. De aici vine obiceiul european de a numi popoarele necivilizate „sălbatice”. Aceasta nu este numai o expresie a rasismului, europenii au fost, de fapt, șocați de obiceiul nativilor americani și al altor popoare de a „nu respecta regulile”.
Dar jocul după reguli este un joc ciudat. Insurgenții din America, precum pe vremuri nativii americani, n-ar avea niciun motiv să joace după regulile dușmanilor lor. Nimic nu i-ar nu obliga să poarte lumini stroboscopice intermitente pentru a se face mai ușor de reperat de drone. Și acest simplu fapt înseamnă că un efort de contrainsurgență în SUA este aproape sigur sortit eșecului.
În războiul de contrainsurgență, tot ceea ce face ca forțele armate americane să fie grozave – platformele de arme de înaltă tehnologie cu o putere distructivă imensă – nu sunt doar inutile, ci și contraproductive. Un tanc parcat în fața unui mall din Idaho fie își va petrece timpul trăgând în nimic, fie va avea un risc foarte mare de a ucide civili americani nevinovați pentru crima de „a arăta suspect”. Loviturile cu drone asupra nunților americane, precum s-a întâmplat în Afganistan, n-ar avea un efect tocmai bun în ceea ce privește promovarea valorilor contrainsurgenței. În schimb, le-ar face pe rudele morților să pună mâna pe arme.
Forțele armate s-ar putea să fie de partea rebelilor
Forțele armate ale SUA sunt, de asemenea, cel puțin ca ordin de mărime prea mici pentru a face treaba eficient. În timpul Operațiunii Banner, armata britanică a desfășurat cel mult 20.000 de soldați în Irlanda de Nord pentru a păstra controlul asupra provinciei. Forțele armate ale SUA sunt formate din aproximativ 1,3 milioane de personal în serviciu activ, dar acesta este împărțit în cinci ramuri (Armata, Corpul Marin, Marina, Forțele Aeriene, Garda de Coastă) și doar o mică parte din personalul militar e formată de fapt din trupe de luptă. Prin urmare, este foarte puțin probabil ca forțele armate să conțină peste 100.000 de oameni în stare să mânuiască o carabină M4 și să patruleze pe strada principală din Anytown, Texas. Pentru a duce comparația până la capăt, Irlanda de Nord are aproximativ 2% dimensiunea statului Texas.
Apoi, mai este faptul că cea mai semnificativă diviziune politică din America este între zonele rurale și metropolele de coastă, iar forțele armate se bazează pe zonele rurale. America roșie (Republicană n.r.) este suprareprezentată în cadrul forțelor armate, iar acest lucru nu se va schimba. Ca atare, SUA nu are numai prea puțini soldați, ci și unii potențial nesiguri. Cu cât este folosită mai multă brutalitate împotriva statelor roșii recalcitrante, cu atât mai mult acestor soldați li se va ordona să lupte și să-și omoare propriii prieteni și familia – o rețetă sigură pentru o revoltă.
Există o altă problemă, care poate fi chiar mai mare. În cazul în care o dronă aruncă accidental în aer o nuntă în Afganistan, rudele celor uciși au foarte puține soluții. Dacă cel care manevrează drona aruncă în aer o nuntă americană, el și familia sa din Statele Unite devin ținte. Având în vedere probabilitatea lipsei de încredere a unor părți semnificative a forțelor armate, este puțin probabil ca numele și adresele celor mai mari măcelari să rămână secrete prea mult timp.
În Irlanda de Nord, de exemplu, grupările desprinse din IRA nu au atacat numai soldați; și-au făcut un obicei din a asasina ofițeri, comandanți și politicieni atât din răzbunare, cât și ca dovadă de putere. De la Lordul Mountbatten până la atacul ratat la milimetru împotriva lui Margaret Thatcher, până la o serie de ținte mai puțin cunoscute, IRA a demonstrat cât de dificil este să te protejezi împotriva unui inamic care poate alege pur și simplu să nu-și pună uniforma când merge în vizită la inamicii săi.
