Imperiul Roman târziu: Istoria lui Ammianus Marcellinus
Educația lui a fost una temeinică, familia sa fâcând parte din aristocrația municipală a curialiilor. Din opera lui Mercellinus, intitulată Ammiani Marcellini rerum gestarum libri sau, mai pe scurt, „Res Geste”, s-a păstrat doar o parte. În forma sa completă, după cum mărturisește Mercellinus însuși, opera se întindea între 96 șî 378 p. Ch, intenția fiind de a continua opera lui Tacitus. Din păcate însă, până la noi au rămas doar optsprezece cărți, de la cartea paisprezece până la cartea treizeci și una, acoperind perioada dintre 354 și 378 p. Chr.
Fragmentul asupra căruia ne-am aplecat din opera lui Marcellinus relevă ineficacitatea măsurilor politice romane pentru a ține Imperiul la adăpost de disoluția de care era amenințată din pricina intruziunilor barbare. Constantius II, proclamat unic moștenitor în 324 de către tatăl său, Constantin cel Mare, pentru ca doi ani mai târziu să fie nevoit să împartă domnia alături de Constantin II, în 336 aparând chiar și un al treilea moștenitor, Constant, se afla, după cum reiese din textul lui Marcellinus, în Italia, încercând să rezolve de la distanță problema invadatorilor din Gallia. Atunci, ne spune Marcellinus, îi răsare în minte ideea, de altfel pusă în aplicare și de tată său înainte-vreme, de a asocia la domnie un apropiat, pe vărul său Iulianus, de curând chemat din Ahaia.
Apoi, împăratul Constantius II a convocat toată armata într-o adunare și, de mână cu Iulianus, a ținut un discurs ale cărui principale teme erau evoluția pe mai departe a Imperiului și criza generată de invaziile barbare
Împăratul cerea ostașilor săi să lupte neîncetat pentru a înfrânge hoardele barbare din Gallia, dar, întrucât Imperiul era greu de controlat de către o singură persoană, Constantius II ia hotărârea, de a cărei punere în aplicare depinde însă și asentimentul armatei sale, de a-l ridica pe Iulianus la demnitatea de Caesar. Conform lui Marcellinus, propunerea îîâmpăratului e întâmpinată cu aclamații de întreaga armată, această idee fiind considerată de inspirație divină.
Decizia lui Constantius II, cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare, survine în urma unor conflicte atât în interiorul Imperiului, privind conducerea, stăpânirea lui, cât și în afara lui, cu popoarele barbare, cum ar fi alamanii și francii din Gallia. La moarte lui Constantin cel Mare, succesorii erau în număr de trei, chiar patru dacă-l socotim și pe nepotul Damatius. Dintre aceștia, un rol proeminent trebuia să-l îndeplinească primul născut, Constantin II, să fie reprezentantul puterii divine pe Pământ. Confruntat însă cu mari probleme de gestionarea a întinsului Imperiu, Constantius II alege să-l asocieze la domnie pe Iulianus, vărul său din frați, oferindu-i demnitatea de Caesar în uralele armatei sale în 360. Iulianus domnește însă doar doi ani, sfârșind într-o bătălie purtată cu perșii la Maragna, după o domnie caracterizată mai ales de un reviriment al cultelor păgâne.
Nici tetrahia lui Dioclețian nu a funcționat, nici diarhia lui Constantin cel Mare Anarhia militară, începută după asasinarea lui Severus Alexander, nu a putut fi rezolvată prin niciuna dintre aceste două soluții politice, periclitatea fiind nu numai instituția imperială, ci și celelalte organisme statale și mai ales granițele.
