Iluminsimul ardelean
De aceea, atunci când cărturarii Școlii Ardelene își exprimau în mod public devotamentul cu care voiau să-și slujească neamul, ei nu vizau o categorie socială restrânsă, ca burghezia abia cristalizată în aceea vreme, ci întregul popor român din Transilvania.
Actul „uniației” de la 1700, nu a însemnat, de altfel, decât o altă inițiativă a curții de la Viena de a-i convinge pe români să treacă la catolicism, deci, implicit, o mișcare strategică de asigurare a unității religioase într-un stat multinațional.
Dar reducând semnificația actului unirii de la 1700 la dimensiunile lui reale de inițiativă reformatoare, integrată într-un ansamblu mult mai complex de acțiuni, trebuie să precizăm că ea a facilitat pătrunderea unor intelectuali români în școlile superioare de la Viena și Roma, accesibile, nu peste multă vreme, și altor tinere care nu trecuseră la catolicism. Astfel, accesul cărturarilor ardeleni în școlile de la Viena și Roma, ca și în alte instituții de cultură din monarhia habsburgică, produs în urma actului unirii, nu trebuie exagerat pentru că el se integrează unui exod mai larg și mai îndelungat spre universitățile occidentale din acea vreme.
Cu puține implicații politice și sociale, iluminismul profesat de cărturarii Școlii Ardelene este preponderent cultural și științific. Constituind prima etapă a cristalizării iluminismului în cultura română, Școala Ardeleană întreține un anumit spirit de revoltă fața de asupritorii iobagilor, dar se arată plină de rezerve față de atitudinea revoluționară. Un anumit spirit radical mai pronunțat îl aproprie doar pe Ion Budai-Deleanu de ideile revoluționare, specifice secolului luminilor în Franța.
Regăsită și la un precursor al iluminismului ardelean, preotul Sava Popovici, concepția potrivit căreia lipsa culturii este singurul motiv al situației nefaste a poporului român, cărturarii ardeleni conchid că singura modalitate de schimbare a condiției individului asuprit este cultura.
Un alt precursor al Școlii Ardelene, Inochentie Micu-Klein, devenit episcop al Bisericii unite în 1729, declanșează lupta pentru egalitate în drepturi a românilor cu celelalte „națiuni” politice din Transilvania. Vreme de doua decenii, episcopul a încercat să obțină aceleași drepturi politice pentru românii transilvăneni, de care se bucurau maghiarii, sașii și secuii. În favoarea cererii sale, Inochentie Micu a invocat vechimea românilor în Transilvania, în calitatea lor de coborâtori din coloniștii romani, numărul românilor din Transilvania și că, prin dările plătite de ei, acopereau cea mai mare parte a cheltuielilor publice.
Memoriile episcopului au întâmpinat rezistență din partea stărilor privilegiate din Transilvania, munca lui Micu-Klein rămânând sa fie reluată și îmbogățită de cărturarii ardeleni în notoriul „Supplex Libellus Valachorum„, memoriu colectiv redactat in data de 1791 prin era reluată argumentarea lui Inochentie Micu, cerându-se de asemenea drepturi egale pentru românii transilvăneni, însă ca și cererile lui Inochentie Micu, și „Supplex” a fost respins de Dieta Transilvaniei, însemnătatea documentului contribuind la închegarea mișcării naționale din Transilvania.
