Hippolyte Desprez la 1848: Unitate teritorială se numește România, dacă nu în limba tratatelor cel puțin în cea a patriotismului

 

Susținător al unirii Principatelor Române, Hippolyte Desprez publica în Revue des Deux Mondes din ianuarie 1848, revistă care apărea la Paris, articolul „Moldo-Valahia și mișcarea românească”, din care cităm:

Cele două principate, Moldova (Moldavie) și Țara Românească (Valachie) sunt locuite de o populație pe care o putem considera omogenă, cu toate că o mulțime de greci au sosit acolo, pentru a face avere, și mai multe mii de țigani (Zingares) trândăvesc în starea lor de primitivitate.

Turcilor, suzeranii țării, nu li se acordă dreptul de a se așeza în principate. Locuitorii din răsăritul Ungariei, ce ocupă întreaga Transilvanie, Bucovina, Basarabia, sunt frați ai celor din Moldova și Țara Românească.

Nistrul, Carpații, Tisa, Dunărea și Marea Neagră formează o frontieră naturală a acestor provincii, împărțite între cele trei mari imperii, și acest vast teritoriu se pare că este predestinat să conțină o singură națiune (…) Sentimentul național, care a fost încătușat în principate (en Moldo-Valachie), dar nu sufocat, s-a redeșteptat cu putere.

Încercuiți în nord de slavi-ruși și polonezi, în sud de slavii din Bulgaria și Serbia, la vest de cehi și de maghiari, românii (les Moldo-Valaques) și-au format o conștiință clară a individualității lor.

Drept consecință naturală a originei și civilizației lor latine, ei au fost de altfel mai mult decât orice popor al Europei orientale dispuși să sesizeze și să asimileze cu promptitudine ideile noi care triumfau cu strălucire în Europa latină; primeau cu inima deschisă încurajările care le veneau din Franța.

Inspirați, ca și maghiarii, cehii, polonezii, slavii, grecii, de sentimentul național, românii (les Valaques) au început să caute civilizația în progresul logic și în desăvârșirea naționalității lor, bucurându-se de o simpatie vie printre toate populațiile de același sânge românesc, împărțite între cele imperii: Turcia, Rusia și Austria.

Mișcarea românească (le mouvement roumain) reprezintă această acțiune politică a savanților, scriitorilor români din principate, Transilvania, Basarabia și Bucovina, pentru unirea celor opt milioane de români (Roumains), care au supraviețuit celor șaptesprezece secole de crude încercări.

Din punct de vedere al principiului naționalităților, acest popor mutilat nu formează în prezent decât un singur corp și vasta unitate teritorială pe care locuiește se numește România, dacă nu în limba tratatelor cel puțin în cea a patriotismului (Romanie).”

 

Sursa traducerii: Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea