Principalii vizați au fost țăranii, păstrătorii tradițiilor și valorilor naționale, care se opuneau colhozurilor și nu voiau să sccepte neam de neamul lor comunismul.
În vara și toamna anului 1946, autoritățile de la Chișinău nu erau preocupate de salvarea populației de foamete și de stoparea mortalității în creștere, ci de îndeplinirea cu orice preț a planurilor de colectări.
În afară de cereale, statul sovietic a stors de la țărani în ajunul foametei 25659 de mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4477 de tone de legume, 10082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole.
În iarna și primăvara anului 1947 în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de locuitori plecau în căutarea alimentelor în regiunile vecine ale Ucrainei. Și aceasta se întâmpla în condițiile în care însăși Ucraina era grav afectată de foamete.
Cazurile de canibalism au ajuns la cote alarmante. Istoricii din Basarabia estimează că de foamete au murit atunci în jur de 300.000 de oameni.
Mărturia Ecaterinei Ciobanu, născută în 1941:
În 1947 nimeni nu mai aveau nici o rezervă și oamenii de la noi din sat, dar și din toată Moldova, duceau peste Nistru, adică peste drum de noi. La ei statul era mai loial, la ei foametea se organizaseră mai înainte și deja se creaseră colhozurile și oamenii trebuiau să poată lucra pentru stat.
Oamenii, dar și părinții mei se duceau în Polonia.
În primul rând duceau covoarele. Am strâns și noi câteva covoare, câte aveam.
Tata s-a dus să le vândă.
Auzeam de la oameni că s-au dus în Polonia și acolo au vândut ce au avut de vândut, dar când s-au întors ei au fost prădați, bătuți, unii chiar au fost uciși.
Tata a cumpărat trei saci cu cartofi, dar s-a întors numai cu unul. A venit acasă, țin minte ca azi, cum a pus sacul acela pe podea și era foarte-foarte trist.
El a pus sacul cela pe podea și când l-a desfăcut cartofii ceea erau înghețați și când s-au dezghețat apoi curgea apa din ei.
Dar, noi am mâncat așa fiindcă altă ieșire nu aveam.
În timpul foametei eu am avut de suferit foarte mult, ajunsesem la starea de distrofie completă.
Țin minte că stăteam culcată în pat când la noi în casă a venit popa și cu doi bărbați. Bărbații duceau niște saci plini cu ceva.
Popa când a intrat m-a văzut în așa stare și m-a întrebat cum mă cheamă, eu am vrut să-i răspund, dar nu au ieșit sunetele de care aveam nevoie și am dat numai din buze.
Și popa a înțeles că eu sunt gata.
El a cerut de la un bărbat să se apropie de mine, a scos ditr-un sac posmagi, i-a pus la urechile mele, mai mulți cât au încăput acolo.
După care popa a întrebat-o de mama: „De ce o lăsați să moară?” „Pentru că nu avem cu ce o hrăni”, a răspuns.
„Bine, dar Dumneata nu mori…” și așa a atenționat-o că cu mine nu s-a procedat prea corect.
Popa i-a spus mamei să înmoaie posmagii și să facă tot ca să nu mor. „Dumneavoastră o să faceți mare păcat dacă nu o veți salva”.
Eu am auzit și țin minte, aveam atunci cinci ani.
Țin minte că erau niște momente foarte dureroase. Nu puteam să merg, nu puteam nimic. Și mama m-a salvat.
Fragment din interviul cu Ecaterina Ciobanu (n. 1941), satul Olănești, raionul Ștefan Vădă, a absolvit facultatea de drept a Universității de Stat din Moldova, interviu realizat de Mariana S. Țăranu
Foto: Un grup de activiști-comsomoliști care duc la punctele de colectare a cerealelor impozitul agricol colectat de la țărani. Anul 1944. Sursă: Fondul documentar al Arhivei Naționale a Republicii Moldova
