Deși aveau cunoștințe foarte avansate de astronomie, sumerienii, care trăiau în Mesopotamia acum 3000 de ani, credeau că Pământul este ca un disc plat așezat pe un ocean nesfârșit.
Abia în secolul al V-lea î.Hr., în vremea lui Pericle, filosofi greci precum Pitagora din Samos sau Parmenide încep să afirme că Pământul are forma unei sfere.
===Globul lui Behaim===
Curbura liniei orizontului sau apariția în zare a catargelor înaintea corpului unei corăbii îi împingla această concluzie.
Către 230 î.Hr., astronomul și matematicianul Eratostene confirmă rotunjinea Pământului, căruia, în plus, îi calculează și circumferința cu o remarcabilă precizie.
Într-o primă etapă, el determină solstițiul de vară, momentul în care soarele este la zenit, folosind un puț din Syene (astăzi, Assuan, în Egipt), unde razele solare ating fundul.
Într-o a doua etapă, în aceeași zi a anului și în același moment, el măsoară la Alexandria, o mie de kilometri mai la nord, umbra lăsată de un băț.
===Globul lui Behaim transpus în plan===
Cunoscând distanța dintre cele două orașe și neglijând diferența de înclinație a razelor soarelui, Eratostene deduce cu o remarcabilă precizie că planeta noastră are o circumferință de 250.000 de stadii, adică 40.000 de kilometri, valoare admisă și astăzi.
Geografia lui Claudiu Ptolemeu, un grec din Alexandria (cca 87-cca 165 d.Hr.) reia concluziile savanților dinaintea sa.
Grație acestei lucrări binecunoscute de erudiții din Evul Mediu, rotunjimea Pământului va fi predată la universitățile occidentale, începând cu secolul al XIII-lea, și doar ignoranții și anumite secte o vor nega.
În 1410, teologul francez Pierre d’Ailly publică o lucrare de cosmografie cu o mare răspândire: Imago Mundi. Reeditată și îmbogățită de-a lungul întregului secol al XV-lea, această operă sintetizează viziunea medievală asupra lumii.
Potrivit Imago Mundi, pământurile grupate în jumătatea de nord a globului terestru sunt înconjurate de un imens fluviu, „marea Ocean”. Acesta are numeroase insule, fiecare cu caracteristica sa, ele fiind locuite de Pigmei, de Ciclopi, de Cynocefali (oameni cu cap de câine), de Antropofagi etc.
Ecuatorul reprezenta limita sub care oamenilor le era imposibil să ajungă.
În epoca lui Cristofor Columb, erudiții, marinarii și geografii cunoșteau deopotrivă Imago Mundi cât și Geografia lui Ptolemeu. Ei își puneau doar problema întinderii „mării Ocean”, despre care se presupune Europa de Asia.
Or, Ptolemeu a folosit în lucrarea sa o circumferință a Pământului mult inferioară celei a lui Eratostene, de 180.000 de stadii, adică 33.000 de kilometri.
Pe această bază, astronomul florentin Paolo Toscanelli realizează, în 1468, la comanda regelui Portugaliei, o hartă în care Europa era separată de Extremul Orient printr-un ocean de numai 10.000 de kilometri lățime, având în mijloc o insulă mitică, Antilla.
Acest lucru îl va induce în eroare pe Cristofor Columb: subestimând serios distanța care desparte, în vest, Europa de Extremul Orient, navigatorul genovez va îndrăzni să întreprindă călătoria în care va descoperi Lumea Nouă.
