Dumitru I. Bagdasar, creatorul şcolii româneşti de neurochirurgie, s-a născut la 17 decembrie 1893, la Roşieşti, în judeţul Vaslui.
A urmat şcoala primară la Idricii de Sus, parcurgând, zilnic, o distanţă de kilometri, adeseori pe întuneric, indiferent de condiţiile meteorologice.
A învăţat la liceul Gh. Roşca Codreanu din Bârlad, fiind absolvent al secţiei moderne, promoţia 1913.
În acelaşi an, s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
Pentru a depăşi dificultăţile financiare, s-a angajat, în cel de-al treilea an de facultate, la Institutul Medico-Militar.
A fost medic militar de front, în Primul Război Mondial.
În 1922 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Contribuţiuni la studiul sidromului parkinsonian postencefalitic”.
A fost medic secundar la Serviciul Neurologic al Spitalului Militar din Bucureşti, între anii 1922-1926, activând sub îndrumarea savanţilor Dimitrie Noica şi Mihail Butoianu. Aici îşi desăvârşeşte pregătirea de chirurg.
În continuare, s-a specializat în neurochirurgie, timp de aproape trei ani, între 1927 şi 1929, la Spitalul Peter Bent Brigham din Boston, SUA. Aici publică, în The American Journal of Pathology, studiile Tratamentul chirurgical al gomelor cerebrale şi Chordioblastomul intercerebral.
A făcut parte din echipa de cercetători a profesorului american Harvey Cushing, unul dintre fondatorii neurochirurgiei moderne.
În 1927, s-a căsătorit cu medicul Florica Ciumetti, care a luat parte, la rândul ei, la studii de specializare în SUA.
Din nou acasă
A fost medic neuropsihiatru la Jimbolia (1929-1931), unde a practicat primele intervenţii neurochirurgicale, precum şi şef al Serviciului de neurologie la Spitalul de Boli Nervoase din Cernăuţi (1931-1933), din această perioadă datând şi publicarea primelor sale comunicări pe teme de neurochirurgie, arată sursa citată.
În 1934 a revenit la Bucureşti, unde a fost medic, mai întâi, la Spitalul de Urgenţă, apoi din 1935, la Spitalul Militar Central, unde fusese creat un serviciu de neurochirurgie.
În guvernul Petru Groza
Între anii 1945-1946 Dumitru I. Bagdasar a fost profesor de clinică neurochiurgicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti, precum şi ministru al Sănătăţii.
A avut vederi politice de stânga încă din tinerețe, a colaborat la Ajutorul Roșu, ajutând pe „antifasciștii”, cum se măguleau comuniștii ilegaliști, apărându-i în procese, a făcut parte activă din conducerea Uniunii Patrioților din anul 1942, apoi a Partidului Național Popular, a Apărării Patriotice.
În aprilie 1944 a fost unul din inițiatorii manifestului intelectualilor adresat mareșalului Antonescu, prin care se cerea ieșirea din război a României.
A fost de asemenea unul din inițiatorii Asociației Române pentru strîngerea Kegăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS).
La 6 martie 1945 a fost numit Ministrul Sănătății în guvernul dr. Petru Groza. În această calitate a creat 60 de circumscripții rurale noi, sanatorii, 100 de case de nașteri la țară, a dirijat campanii împotriva tifosului exantematic, a febrei tifoide, a febrei recurente.
De numele său se leagă punerea bazelor practicii neurochirurgicale din România. A contribuit la înfiinţarea Institutului de Endocronologie din Bucureşti.
A preconizat noi tehnici operatorii şi a perfecţionat instrumentarul chirurgical, precum şi procedeele de investigare a simptomatologiei neurologice.
A cercetat traumatismele cranio-cerebrale şi abcesele intracraniene, a efectuat investigaţii histopatologice şi clinice asupra tumorilor cerebrale, cerebeloase şi medulare etc.
Dumitru I. Bagdasar a efectuat, printre primii în Europa, operaţia de cordotomie.
Între 1935-1945, a efectuat 492 de intervenţii vertebro-medulare.
În ultimii săi ani de viaţă s-a preocupat de întocmirea primului „Tratat de neurochirurgie” din România (în colaborare), care a apărut postum, în 1948.
Dumitru I. Bagdasar s-a stins din viaţă la 16 iulie 1946, la Bucureşti.
A fost ales membru post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948.
În 1975, a fost înfiinţat în Bucureşti Spitalul Clinic „Prof. Dr. D. Bagdasar”, de către Constantin Arseni (1912-1994), elev şi continuator al apostolatului medical al profesorului D. Bagdasar în dezvoltarea neuroştiinţelor din România.
În 1993, Spitalul Clinic „Prof. Dr. D. Bagdasar” a devenit spital de urgenţă, iar la 6 septembrie 2001 i-a fost schimbată denumirea în Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni„.
O placă memorială, situată pe imobilul din Strada Speranţei nr. 13 din Bucureşti, aminteşte că aici au locuit, începând din 1944, Dumitru Bagdasar, părintele neurochirurgiei din România şi Florica Bagdasar.
Mărirea și decăderea politică a Floicăi Bagdasar
Ca și soțului ei, Florica Bagdasar avea o poziție de stânga încă din tinerețe.
După 23 august 1944, a devenit membră a Partidului Comunist Român. În 1944-1948 a activat în diferite organizații de masă cu sarcini de răspundere date de partid.
A activat în Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioților, și în Uniunea Femeilor Democrate din Romania (UFDR).
În perioada 1946-1951 a fost deputată a județului Tulcea în Marea Adunare Națională.
În august-septembrie 1946 a făcut parte (singura femeie) din delegația oficială a României la Conferința de Pace de la Paris.
De la Paris a plecat în misiune oficială la Stockholm cu scopul de a solicita ajutorul suedezilor (alimente, medicamente) pentru țara devastată de război.
După întoarcerea în țară și decesul soțului, la 26 septembrie 1946,a fost numită, în locul acestuia, Ministrul Sănătății și a deținut această funcție până la 28 august 1948.
În 1948 a fost decorată cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române.
Dizgrația
Faptul că în 1949 a fost numită conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic din București, iar în octombrie 1957 vicepreședintă a organizației Crucea Roșie din România ar putea sugera că Florica Bagdasar a avut o carieră de neîntreruptă ascensiune, însă între anii 1953–1956 a fost în dizgrație, la un pas de lichidare.
Campania contra Floricăi Bagdasar a început în august 1948, când, fiind în inspecție în Dobrogea în cadrul campaniei antimalarie, Florica Bagdasar a fost eliberată din funcția de Ministru al Sănătății fără vreo explicație prealabilă.
Au urmat ani de zvonuri contradictorii, de intimidare, apariția agenților provocatori.
În 1951, colaboratoarea ei cea mai apropiată la Centrul de Igienă Mintală, Florica Nicolescu, a fost arestată, fără mandat de arestare, ca după doi ani de închisoare să fie eliberată, fără sentință de judecată, fără proces, fără a afla care erau acuzațiile care i se aduceau.
Campania contra Dr. Florica Bagdasar a culminat pe 18 ianuarie 1953, cu un articol de fond din ziarul Scînteia intitulat „Pentru lichidarea deformărilor antiștiințifice în domeniul pedagogiei”.
Imediat după apariția articolului, Centrul de Igienă Mintală a fost vizitat de o delegație oficială și, în ciuda aprecierii elogioase date de prof. dr. Vlad Voiculescu, Florica Bagdasar a fost „eliberată” din funcția de director și nevoită să predea pe loc dosarele și cheile Institutului.
Șocul a fost atât de mare încât s-a îmbolnăvit grav, a fost internată multă vreme în Spitalul Filaret, unde a suportat o operație grea de plămâni, după care însă, în mod miraculos, a început recuperarea.
Ploconire slugarnică
Între timp, articolul din Scânteia a fost „prelucrat” în sesiuni speciale la toate școlile și spitalele din țară, după cum decretase Partidul.
Fulminantul articol din Scânteia o acuza pe Florica Bagdasar de „cosmopolitism, de ploconire slugarnică în fața putredei ideologii burgheze, de pervertirea psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud etc.
A fost anchetată în repetate rânduri.
A rămas fără nici un venit, fiindcă pensia după soțul ei de la Academie a fost de asemenea tăiată, iar „Spațiul locativ” a obligat-o să împartă apartamentul unde locuia cu fiica ei, cu o altă familie cu doi copii.
Ostracizarea a fost completă.
A fost o perioada de înverșunată dizgrație politică, de persecuție, de lipsuri materiale, de boală.
Ironia soartei a făcut probabil ca boala ei atât de gravă s-o salveze de la o soartă și mai cumplită, aceia a unui „proces de demascare” în sensul „devierii”.
La sfârșitul anului 1956, valul de teroare stalinistă trecuse peste Florica Bagdasar și au început demersuri de „reabilitare”.
I s-a propus să reintre în partid, dar a refuzat. În schimb, în octombrie 1957 a fost numită vicepreședintă a Crucii Roșii din România, poziție în care a funcționat câțiva ani.
De asemenea, i s-a dat permisiunea de a călători și a avut posibilitatea să-și revadă fiica de mai multe ori în străinătate.
A continuat să trăiască în România până la sfârșitul vieții în 1978, fiind o prezență „cvasi-singulară” după aprecierea lui Valeriu Negru: „din punct de vedere politic a fost tolerată, dar nu agreată”.
Sfârșitul dramatic al Floricăi Bagdasar a fost descris de scriitorul american Saul Bellow, ginerele soților Bagdasar, în romanul său „Iarna Decanului”.
Saul Bellow și-a însoțit soția în România când mama acesteia, Florica Bagdasar, era grav bolnavă, pe moarte.
Foto sus: Gheorghiu Dej, Ana Pauker și Florica Bagdasar
