Garda Pretoriană a fost înființată la scurt timp după ce Augustus a devenit primul împărat al Romei, în 27 î.e.n
După ce a urcat pe tron, Augustus și-a înființat propria gardă imperială, compusă din nouă cohorte de câte 500-1.000 de oameni. Timp de peste 300 de ani, trupele pretoriene au fost un simbol al puterii imperiale. Pentru a proteja interesele împăratului roman, Garda Pretoriană se angaja în activități de spionaj, intimidare, arestări și crime. Cunoscuți drept excelenți luptători, garda pretoriană era puternic angajată și în partea politică a Imperiului, putând influența decizii de mare importanță la nivelul central al conducerii.
Abia în anul 23 e.n. se va construi Castra Praetoria, cazarma pretorienilor, cu o capacitate între 4000 și 12000 de soldați, pe colina Viminal, la marginea Romei. Se pare că pretorienii au adoptat ca simbol, inclusiv pe scuturile lor, scorpionul, semnul zodiacal al împăratului Tiberius, cel care a dispus construcția cazarmei.
Denumirea lor provine de la cortul comandantului roman în teren, praetor, al cărui cort de comandă se numea praetorium. Astfel, garda a fost numită de-a lungul existenței sale Cohors Praetoria, și era unitatea însărcinată cu paza comandanților și a împăraților.
Cel care a creat prima cohortă pretoriană se pare că a fost celebrul Scipio Africanul, în timpul războaielor contra Cartaginei, în anii 210-202.
”Cohors Praetoria” era principalul corp de armată din Roma, având rol de pază și gardă a împăratului și a membrilor familiei imperiale, descoperirea comploturilor, reprimarea unor eventuale revolte ale populației. Membrii ei puteau fi, în același timp, prietenii sau inamicii împăratului, având puterea efectivă de a apăra, a asasina sau a numi un alt împărat.
Cu un serviciu mai scurt decât restul soldaților, pretorienii erau plătiți chiar și de trei ori mai mult decât legionarii, iar staționarea în jurul Romei oferea o siguranță comparativ cu cei care erau cantonați în diferite colțuri ale Imperiului Roman.
Inițial au existat probabil 9 cohorte, cu 500 de oameni în fiecare, din timpul lui Augustus și spre mijlocul secolului 1 e.n. existând 12 cohorte. Doar trei dintre acestea stăteau în Roma, în jurul orașului, nu toate în același loc, celelalte cohorte fiind răspândite în alte orașe din peninsulă. Numărul lor a variat în timp, de la probabil 6000 sub Augustus, la 8000 în perioada dintre Domițian la Severus, și 15000 după acesta.
Membrii au pus la cale asasinarea lui Caligula şi instalarea lui Claudius ca succesor. În anul 41 D.Hr., o coaliţie de senatori şi pretorieni l-a asasinat pe împăratul Caligula deoarece acesta insultase instituţiile şi forţa militară romană, iar aceştia îl considerau instabil mintal.
Fiecare cohortă era comandată de un tribun de rang ecvestru/cavaler
Ierarhic, erau comandați de unul sau doi prefecți, un tribun de rang ecvestru, un centurion trecenarius și centurioni obișnuiți, fiecare la comanda a 80 de oameni. După cinci ani de serviciu militar ca infanterist, pretorianul putea accede în cavaleria pretoriană. Cavaleria era organizată în turmae de 30 de călăreți, comandați de un optio equitum. O trupă specială de călăreți – speculatores augusti – comandată de un centurio speculatorum, funcționa ca gardă de corp imperială atașată direct împăratului. Acești speculatores/cercetași fuseseră introduși în rândul pretorienilor de către Marcus Antonius, existând până la Traian.
Recrutarea se făcea din rândul tinerilor între 15 și 32 de ani.
Pretorienii nu purtau armură și arme în oraș, în conformitate cu regulile existente, care interziceau prezența de trupe înarmate în capitală, în afara sărbătoririi vreunui triumf, sau al unor situații speciale. În timpul serviciului normal, pretorienii purtau toga (cu armele ascunse probabil pe sub falduri), iar armurile erau îmbrăcate doar la ocazii festive.
Participau și la campanii militare, mai ales atunci când împăratul, sau succesorul lui, mergeau în persoană la război. Prima astfel de participare a avut loc în anul 14, când legiunile de pe Rin și cele din Pannonia s-au revoltat, pretorienii participând la pacificarea acestor zone alături de și Drusus (fiul vitreg al lui Augustus), în Panonia, și Germanicus (fiul lui Drusus și fiu adoptiv al împăratului Tiberius), pe Rin. O celebră participare a pretorienilor în luptă a fost în anul 87, când prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, a fost ucis în campanie în Dacia, legiunea V Alaudae, pe care o comanda, fiind masacrată complet.
În comparație cu gărzile menționate mai sus, legiunile nu ar putea fi numite unități de elită, cu toate că, în lumea antică, timp de câteva sute de ani, legionarii au fost soldați de elită, victorioși în mare parte din campaniile în care au luptat. Obligatoriu cetățeni romani, aceștia serveau sub acvila imperială timp de 20-25 de ani, după care erau împroprietăriți și lăsați la vatră, de obicei în provincia în care serviseră.
Sfârșitul unității de elită
La sfârșitul secolului II e.n., Garda Pretoriană a primit o lovitură grea, după ce împăratul Septimius Severus i-a concediat pe toți pretorienii și a început să recruteze gărzi personale direct din rândul legiunilor armatei.
Cu toate acestea, rolul lor de gardă a conducătorului Romei a luat sfârșit abia în secolul IV. În 306, pretorienii au încercat să intermedieze din nou poziția de împărat și l-au instalat pe uzurpatorul Maxentius ca împărat.
După o serie de războaie civile și de lupte pentru tron, Maxentius și Garda Pretoriană s-au confruntat cu Constantin cel Mare în Bătălia de la Podul Milvius, din anul 312. Constantin cel Mare a ieșit învingător, iar Maxentius a fost ucis.
Convins că pretorienii nu sunt de încredere, Constantin a desființat gruparea definitiv.
