Fuga Prințesei de Caraman-Chimay cu lăutarul maghiar Rigo

 

Scriitorul Marcel Proust era îndrăgostit de ea, spunea Martha Bibescu. Personajul verișoarei baronului Charlus din „În căutarea timpului pierdut” este inspirat de excentrica prințesă.

La începutul anului 1890, s-a anunțat că Prințul Joseph de Caraman-Chimay, membru al Parlamentului belgian, care călătorea prin Statele Unite, a cerut-o în căsătorie pe Clara Ward, fiica tânără și frumoasă a unei familii foarte bogate din Detroit.

În afară de titlul nobiliar, Joseph nu prea avea mare avere și nici frumusețea nu-l dădea afară din casă.

Însă, Clara a fost încântată că devenea prințesă, așa că s-au căsătorit pe 20 mai 1890, la Paris.

Mireasa avea 16 ani, iar ginerele, 31 de ani și la scurt timp li s-au născut doi copii, Marie Elisabeth Catharine Anatole și Marie Joseph Anatole Pierre Alphonse.

Cum Clara nu mai de lipsa banilor nu se putea plânge, cei doi soți frecventau lumea bună a Parisului și cele mai scumpe restaurante.

Renumitul bucătar Escoffier și-a numit două preparate, Oeufs à la Chimay și Poulare Chimay, inspirat de Prințesa Clara.

După nașterea celui de-al doilea copil, la începutul lunii noiembrie 1896, prințul și prințesa Chimay sărbătoreau într-un restaurant elegant din Paris, unde cânta la vioară lăutarul maghiar, Rigo Jancsi.

Clara s-a amorezat pe loc de virtuozul țigan.

Și lui Rigo i s-au aprins călcâiele după prințesă, așa că, după mai multe întâlniri secrede, în decembrie au fugit împreună în lumea largă.

Când ziarul Ludington Record din 24 decembrie a publicat, sub titlul „Gone with a Gypsy”, știrea despre fuga Clarei, familiei ei nu i-a venit să creadă, mai ales că se spunea că Prințul Joseph inițiase procedura de divorț.

În edițiile următoare, ziarul a scris că cei doi amanți s-au refugiat la Budapesta.

În Ungaria s-a creat o prăjitură cu blat de cacao, glazură de ciocolată și cremă de frișcă și ciocolată numită Rigo, inspirată de nemaiauzita poveste de amor.

Prințul de Caraman-Chimay a obținut divorțul pe 19 ianuarie 1897, iar cei doi „porumbei” s-au căsătorit în Ungaria, unde Clara a avut timp să-și învețe soțul să scrie și să citească.

Au plecat apoi în Egipt, familia Ward neavând încotro decât să Ie plătească datoriile pe care le lăsau în urma lor.

Întoarsă în Europa, prințesa a pozat în costume deochiate inspirate din spectacolele de la Folies Bergère și Moulin Rouge, iar Toulouse-Lautrec a realizat o litografie, care o reprezenta împreună cu Rigo, intitulată„Idylle Princière”.

Fotografiile Clarei apăreau pe cărți poștale, de multe ori în poziții necuvinciose, fapt care l-a făcut pe împăratul Wilhelm al II-lea să interzică afișarea lor în Imperiului German.

Nu lipsa banilor a destrămat cuplul, ci sângele prea fierbinte al lui Rigo, care-l făcea să-și înșele nevasta.

Au divorțat destul de repede, iar Clara s-a îndrăgostit de Peppino Ricciardo, un chelner pe care l-a cunoscut într-un tren.

Cei doi s-au căsătorit în 1904, dar amorul lor s-a stins curând.

Prințesa de Caraman-Chimay, căci tot așa i se spunea, a trecut la al treilea soț, signor Cassalota, un șef de gară al căilor ferate italiene care, în timpul liber, era ghid pentru turiștii care mergeau pe Vezuviu.