Istoria Bisericii românilor din „ținuturile ungurene” se poate împărți în trei epoci: latină, slavă și maghiaro-calvină, până ce priun unirea de la 1700 se ajunge la forma ei de Biserică română ortodoxă unită cu Roma.
Epoca latină
Centrul vieții bisericești a Țării Oașului gravita în jurul mănăstirii franciscanilor, care se afla pe pământul acreditat de la Remeții-Paulieni, dincolo de Săpânța, a cărei diplomă de donare începe astfel: „Nos M. Paulus Magister domus fratrum de Maramorosiu”.
Epoca slavă
Centrul era mănăstirea Peri, ridicată din partea patriarhului Antoniu al Constantinopolului în 1391 la rangul de stavropighie. Stareții acestei mănăstiri aveau puterea de episcopi peste întreg Maramureșul și ținuturile învecinate, deci și peste Țara Oașului.
Ca stareți ai mănăstirii de la Sf. Mihail (Peri) din Maramureș și cu drept de jurisdicție sunt cunoscuți: Pachomiu, Ilariu și Gehasiu.
Aceste drepturi restrânse apoi numai asupra Maramureșului sunt încălcate de episcopii din Muncaciu.
Epoca maghiaro-calvină
În veacul al XVII-lea, Maramureșul reușește să obțină de la principii maghiari calvini ai Ardealului dreptul de a avea episcopi proprii. Aflăm că la 1637 pe episcopul Dumitru Pop – cu reședința la Moiseu; pe Țirca; la 1648 pe Solovestru; de la 1692 la 1711 pe Iosif Stoica; de la 1711 la 1719 pe Serafim de Petrova și de la 1720 la 1734 pe Dositeiu.
În 1707, episcopul Stoica, fiind deținut, a fost înlocuit cu episcopul Țirca, prieten al calvinilor, care, dacă nu fugea, era să fie spânzurat de români pentru multele fărădelegi ce le făcuse.
La Peri se spune că ar fi existat o tipografie unde s-ar fi tipărit prima carte bisericească în limba română.
Cearta cu episcopii ruteni
La Sinodul unirii, ținut în 5 septembrie 1700 la Alba Iulia, au fost de față doi protopopi din părțile ungurene împreună cu 59 de preoți români.
Episcopul Serafim a încercat să se unească, dar stăpânitorii maghiaro-calvini ai Maramureșului și Ardealului l-au destituit.
De fapt, unirea cu Roma a românilor din Țara Oașului și Maramureș a fost împiedicată de certurile dintre episcopii ruteni de Muncaciu și cei români ai Ardealului.
Împăratul Carol al VI-lea decide, în 1739,în favoarea episcopilor ruteni și, astfel, românii din ținuturile ungurene rămân despărțiți de frații lor din Transilvania până în 1853, când Papa Pius IX, cu data de 26 noiembrie, prin bula „Eclesia Cristi”, canonizând provincia bisericească Alba-Iulia și Făgăraș, înființează noua episcopie a Gherlei.
Cele 94 de parohii cu 60.000 de romîni, după 114 ani, trec de la dieceza ruteană a Muncaciului la cea românească a Gherlei.
Sursa: Vasile Gavrișiu, Viața bisericească a Țării Oașului
Foto: Oșeni, Colecția I.G. Andron
