Născut în ianuarie 1891 la Bolintin-Vale, lângă București, Dimitrie Bolintineanu a fost poet, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848.
Tatăl său, Ienache Cosmad, macedonean venit în țară din Ohrida, a fost rendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin.
Orfan de ambii părinți din 1831, Dimitrie a fost crescut de rude mai avute.
În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 – secretar la departamentul „pricinilor suditești”.
În 184 este ridicat la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă „O fată tânără pe patul morții”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii, a jucat un rol decisive la avansarea sa.
Poemul „O fată tânără pe patul morții” era o imitație după „La jeune captive” (Tânăra prizonieră), de André Chénier, și a fost publicat în „Curierul de ambe sexe”.
Cooptat în Frăția, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.
În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris.
Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz.
Când Revoluția a izbucnit la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară.
Conjurații îi dădură rolul de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina.
Aga poliției, Ion Manu, i-a refuzat pașaportul pentru Moldova și îl amenințase cu un arest.
Poporul suveran
Revoluția a adus o explozie gazetărească. Bolintineanu conduce, de la 19 iulie la 11 septembrie „Poporul suveran”.
După înfrângerea revoluției a fost exilat.
A mers în Transilvania, apoi la Constantinopol și, apoi, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.
Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le pe toate în publicațiuni diverse.
Ministru
Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică.
Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni.
În același an primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția.
Boala și moartea
În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice.
Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile României.
Colaborează, până în aprilie, la Românul, lui C. A. Rosetti.
Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor.
În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu.
La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Național din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale.
La 25 iunie, un grup de deputați, printre care și Cezar Bolliac, propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secțiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Bolintineanu a dobândit o afecțiune psihică de pe urma mizeriei și sărăciei.
În martie 1872 are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion. Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de Alecsandri, dulapul bibliotecii – de Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balș. Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu.
În dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în Spitalul Pantelimon. Este înmormântat la Bolintinul din Vale.
Ferentarul – Dimitrie Bolintineanu
(Fragment dintr-un marș vechi)
Nu e nici mîndria, nu e nici mulțimea,
Care în batalii încunun oștimea;
Nu e nici noroc.
Cela ce se bate pentru neatîrnare
Are zece brațe, zece inimi are.
Inime de foc.
Roșiorul mîndru și frumos ca crinul
Cînd pe mal s-arată tremură Vidinul
La vederea sa.
Face de se miră toată arăpimea,
Ieniceri, spahii și arnăuțimea
Și-i strigă: ura !
Ferentarul, ager și cu lungă chică,
Intră în oștime fără nici o frică.
Tare ca un leu.
Iute ca săgeata tabăra străbate:
— „Ferentar sînt eu !”
Astfel ferentarul știe ca să moară:
Pentru țara dragă, pentru soțioară
Cine n-ar muri?
Unul ca acela blestemat să fie!
Nimeni să nu-l plîngă, nimeni să nu-l știe
Cînd el va pieri!…
Junele fecioare, tineri luptători,
Pe mormîntul nostru vor culege flori!…
