Primarul Capitalei aprobase ca animalul să fie adjudecat asupra d-lui Ad. Rosman, administratorul fermei Pipera, și în acest scop a trimis un ordin Direcției Economatului.
După cum este uzul, această direcțiune a transmis acel ordin mai departe șefului depozitului Oltenița.
Văzându-se în fața unei apostile a șefilor săi ierarhici care îi ordonau să procedeze la vânzarea cămilei „cu paza formelor legale”, șeful depozitului Oltenița a cerut avizul direcției Contencios.
Iar cum se obișnuiește în acest important serviciu ca toate problemele de interes vital pentru Capitală să fie supuse discuției Consiliului de avocați ai Municipiului, problema cămilei a fost subiectul unor ample dezbateri în plenul avocaților municipali.
Licitație obligatorie
Consiliul de avocați a stabilit că nu se poate face vânzarea cămilei decât prin licitație publică, urmându-se prevederile legii oboarelor de gloabă.
Când se pregătea publicarea formelor de licitație, a intervenit o nouă cerere semnată de d. Kratejl, proprietarul cunoscutului circ din București, care a solicitat primarului general să i se vândă lui cămila, pentru că este singurul crescător „care ar putea să o facă fericită”.
Explicându-și afirmația, arăta petiționarul, mai la valea cererii, că are în circul său alte trei cămile și un cămiloi.
Decizia de vindere a cămilei, data de Ministerul Afacerilor Interne, fiind o aprobare în principiu, cea de a doua ofertă de cumpărare semnată de d. Kratejl vine tocmai la vreme pentru a constitui figurația unei licitații în toată puterea cuvântului.
Poate că, între timp, se va mai găsi încă un amator, care să fie în stare a face și mai fericită cămila Primăriei Municipiului București.
Că de aia este licitație, ca să ofere oamenii cât mai mult…
Articol preluat din Gazeta Municipală de pe 19 mai 1946
