Pedeapsa cu moartea pentru înaltă trădare a fost eliminată în 1998, dar nimeni nu mai fusese executat pentru această vină din 1946, când William Joyce, poreclit „Lord Haw Haw”, a fost spânzurat pentru difuzare de propagandă nazistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Pedeapsa capitală pentru omor a fost abolită în 1965, ultima persoană ucisă pentru această culpă fiind un tânăr scoțian, Henry John Burnett, de 21 de ani, scrie Vintage News. Acesta fusese găsit vinovat de uciderea brutală a soțului amantei sale, un negustor pe nume Thomas Guyan.
De la începutul secolului XIX până la abolirea pedepsei capitale, condamnații la moarte din Marea Britanie au fost executați în închisori, cu discreție: asistau puține persoane – oficiali ai penitenciarului, avocați și, uneori, membri ai familiei.
Înainte, execuțiile erau evenimente publice la care de obicei asistau mulțimi de oameni, mânate de o curiozitate morbidă.
În Scoția, majoritatea execuțiilor publice au avut loc în piața numită Grassmarket, în Edinburgh. Astăzi, un mic monument memorial amintește istoria sângeroasă a locului.
Din 1661 în 1688, într-o perioadă cunoscută ca „The Killing Time”, peste 100 de persoane pe eșafodul din centrul Grassmarket.
The Killing Time a avut loc în timpul domniilor lui Carol II și James II și al mișcării Presbyterian Covenanter, o ligă care combătea catolicismul.
Cei executați în Grassmarket erau în marea lor majoritate „covenanți”.
Cea mai cunoscută poveste legată de istoria eșafodului din Grassmarket este cea a execuției lui Margaret Dickson, în 1724. Aceasta era soția unui pescar sărac și fusese condamnată la moarte pentru că își ucisese copilul.
Potrivit legendei, după ce a fost spânzurată, ea s-a trezit în timp ce era dusă spre cimitirul unde trebuia să fie îngropată.
Evenimentul a constituit o încurcătură serioasă pentru guvernul vremii, dat fiind că legea penală statua că cei condamnați trebuie să fie „spînzurați”, nu „spânzurați până la moarte”. (Cuvintele „până la moarte” au fost adăugate în anii 1790, la 70 de ani după incident.)
Margaret Dickson a fost eliberată după „învierea” ei, dat fiind că își primise pedeapsa pentru crima ei, conform legii.
Execuția nereușită a lui Dickson nu a fost singurul caz în care a fost exploatată omisiunea din textul de lege.
În 1775, pe când „învierea” nevestei pescarului intrase deja în analele judiciare, un tânăr avocat pe nume James Boswell s-a gândit să folosească portița lăsată întredeschisă de lege pentru a salva viața primului său client, criminalul John Reid.
John Reid era un țăran din Peebleshire, care fusese condamnat la spânzurătoare pentru furt de oi. Boswell era convins de nevinovăția clientului său și avea intenția de a angaja mai mulți medici care să-l resusciteze după execuție.
Până la urmă, avocatul a renunțat la planul său din motive spirituale. Unul dintre prietenii săi îl convinsese că, dacă îl va „învia” pe condamnat, sufletul său va arde pe vecie în iad.
În plus, cu câteva zile înainte de a fi executat, John Reid declarase că își acceptă soarta și moare împăcat, dacă așa vrea Dumnezeu.
