După falimentele, la 1345, ale băncilor Bardi și Peruzzi, dar și ale altora mai mici, legate de ele, ca Frescobaldi, Spini, Riccardi, famila Medici a socotit că a venit vremea ei.
Până atunci stătuseră în umbra, mulțumindu-se cu afaceri modeste, mai atenți la ce se întâmplă cu averile altora, decât să-și adune ei bogății.
„Popolo grasso” versus „popolo minute”
Florența era atunci teatrul continuelor lupte dintre „popolo grasso” și „popolo minute”, cum ar veni între burghezie și proletariat.
Medici aparțineau prin naștere burgheziei, dar știau să se facă iubiți de proletari, pe care, uneori, îi încurajau și subvenționau, fără să fie fățiș de partea lor.
De asemenea, căutau să nu-și facă dușmani din puternicii lor rivali, familia Albizzi, conducătoarea burgheziei.
Așa stand lucrurile, Giovanni de Medici și-a dat seama că e mai bine să strângă bani și pe ei să clădească baza solidă și sigură a neamului său și nu pe politica nesigură de popularitate.
Când cele două partide se încăierau, Giovanni se retrase în spatele băncii sale.
Ajuta pe plugari ca să poată ajunge la recoltă, pe muncitori în munca lor, pe negustori ca să încheie o afacere bună. Pentru toți avea un sfat sau o vorbă bună.
Păstrătorul secretelor
Stima și popularitatea lui Giovanni crescură, fiecare-i încredința propriile secrete, greutăți etc.
Giovanni asculta și surâdea șiret. Ajungând să cunoască binele și răul din Florența, în timp ce fiorinii se adunau în casetele sale.
Făcuse atâta avere, ca un adevărat stăpân al comerțului florentin, încât putea duce la ruină pe oricare dintre concetățenii săi.
Dar el era bun, toți puteau sta liniștiți, el nu va ruina pe nimeni, ci se va gândi doar la opera de binefacere.
Cheamă pe maestrul Brunellesco și-i încredințează contruirea unui frumos orfelinat. Stă de vorbă cu Luca della Robbia pentru ornamente. Se interesează de statuile lui Donatello, de clopotnița lui Gioto…
Și banca crește, devine uriașă.
Deschide sucursale în toate marile orașe ale Italiei și în toate porturile de la Marea Mediterană, unde avea un om de încredere, un văr, un nepot…
Clienții veneau de peste tot. Medici îi ascultau, îi înțelegeau, singurul lor scop era să-și ajute aproapele.
În 1421, Giovanni avea 61 de ani și trăia modest și retras, totuși i-ar fi plăcut dacă cetățenii i-ar fi arătat recunoștința.
Și de ce să n-aibă satisfacția de a fi ales Gonfaloniere (primar) al Comunei?
Își depune candidatura.
Este ales primar, fără ca nici Abazzi să se opună.
Dar, acum, aruncă masca. E nevoie, spune el, ca poporul să fie salvat de oligarhia burgheză, care-l exploatează și-l împinge în războaie nenorocite.
Mijlocul e unul singur, să se introducă impozitul asupra proprietății imobile. Fiecare să plătească Comunei după câte case, vile, moșii etc. are.
Impozitul a fost o lovitură de maestru.
Concurenții săi, bogatele familii burgheze, au fost striviți sub povara impozitelor.
Giovanni, însă, nu avea nimic de plătit. Ce avea el? O căsuță mică în oraș și un petic de pământ în împrejurimi.
Dar banii, milioanele băncii? Oh, ele circulă în toată lumea, putând fi înghițite de valuri în orice moment…
În a dousprezecea lună de mandat s-a întors la banca sa…
Famiile burgheze îl urau, dar poporul jubila, și l-ar fi reales primar de câte ori ar fi vrut.
Giovani se mulțumise să fie stăpânul bogăției în Florența, însă fiul său, Cosimo, voia să fie stăpânul Florenței, să domine și lumea politică…
Peste ani, Cosimo va fi primit în Florența de popor, după exilul său la Veneția, cu numele de Părintele Patriei…
