Şi avea acest crai întinse şi bogate pământuri, cu păduri şi păşuni, unde muntenii sprinteni creşteau turme nenumărate de oi şi alte animale; mai avea castele şi cetăţi ridicate în vârfuri de stânci, oşteni pe cai sprinteni, care mereu erau pe Cărarea Regilor înspre capitala cea mare Sarmizegetusa REGIA şi care aveau grijă ca toate lucrurile să meargă bine; şi mai avea mândrul şi puternicul crai sfetnici puternici şi înțelepți, care-l ajutau să ia hotărâri înțelepte şi multe neamuri în toate zările, ce ar fi sărit fără tăgadă în ajutor, de ar fi fost nevoie.
Într-o bună şi frumoasă zi de primăvară târzie craiul se odihnea, alături de suita sa, lângă lacurile cele colorate de unde-şi trage seva Jiețul, un râuleț năvalnic.
Ochii săi de culoarea păşunii mângâiau cerul albastru şi senin, cer pe care vulturii se jucau și țipau unii către alții, a schimbare de vreme…
Tânăr, frumos și puternic era craiul nostru!
Vitejia şi bunătatea sa erau cunoscute peste multe hotare și mai marii, puternicii lumii cu drag și-ar fi dat fiicele Parângului, ca soții.
Dar nici una dintre prințese, oricât de nurlie sau seducătoare, nu a putut să aprindă focul în inima craiului, focul dragostei.
Tatăl său, PHARANX, înainte de a urca la cerurile cele veşnice, i-a spus: Fiule, îți las toată averea cu drept de moștenire.
Să ai grijă de oameni, să-i ajuți și să ți-i apropii, că numai așa puterea noastră va crește și nici un dușman nu ne va putea birui.
Și toată averea s-o sporești, nu s-o împuținezi, ca să ai de unde da și celor săraci sau neputincioși.
Te rog să nu rămâi holtei, să te însori din vreme, c-așa e bine și e hărăzit omului.
Și să nu-ți fie niciodată teamă de nimeni și de nimic pe pământurile noastre, că la urgie toate cele din jurul tău îți vor sări în ajutor, mai ales că te știu viteaz și neînfricat…
Nicolae Densușianu, îl citează pe anticul poet Eschil:
„Legendarul titan Prometeu a fost înlănțuit în Sciția – țara fierului, pe stâncile numite PHARANX, nu departe de care curgea mărețul Oceanos potamos (identificat cu Istrul), unde un vultur înfometat urma să îi sfâșie zilnic ficatul”.
Legendarul Prometeu, eroul mitic care a furat focul pentru a-l dărui oamenilor, a fost rege în Sciţia şi stăpân al ţinuturilor de peste Prut.
Astfel, după sfaturile tatălui său, craiul colinda fără hodină satele de pe văi și sălașele din munte, punea umărul la greu și ajuta unde trebuia.
La vânătoare nimeni nu-l întrecea, nimerea de voia rândunica din zbor și străpungea cu sulița mistreții de stricau pășunile sau urșii dedați la carnea dulce de oaie sau de vită.
Mergea des și-n ospeție la neamuri și vecini, care cu drag îl primeau și-i întorceau vizitele, iar alaiurile lor erau atât de mari, încât până-n Cândet și Straja sau până-n Praviț, Sterminos, Frunţi şi Pătru, cărările erau adâncite în piatra munților până mai sus de genunchi.
Numai că anii treceau și inima sa bună încă nu-și găsise aleasa, în toate castelele se vorbea că trebuie să se însoare, unele vorbe îi ajungeau la urechi și tare îl puneau pe gânduri…
În ziua aceea însorită, cum stătea îngândurat și privea fără să vadă la jocurile oștenilor pe un loc mai retras, pe un tăpșan, dintr-o dată se trezi în față, cu o păsărică tare colorată și cât un degetar de mică.
Aceasta piui de câteva ori în zbor, apoi se așeză pe un smoc de muşchi verde:
– Craiule, mă vezi craiule? Parângul zâmbi și totodată se minună.
– Te văd și te aud, micuțo, cine eşti?
– Sunt Aușel, pasărea focului din munții Șureanului și știu de ce-ți sunt gândurile mai negre decât îți sunt pletele. Eu am venit din partea zânei celei bune, Taia, să-ți spun că vei afla în curând despre viitoarea ta soțioară…
Craiul se așeză în genunchi și privi păsărica; se minuna din ce în ce mai tare atât de coloritul neobișnuit al penelor ei micuțe, cât și de ce auzea.
– Să faci bine numai să asculți cu atenție și să faci cum îți spun, nu altcumva; că va trebui să lași pe mâinile sfetnicilor treburile împărăției și să ajungi la pustnicul Negură, care sălășluiește într-o peșteră din Muntele Negru, la izvoarele Streiului.
Să-i duci în dar nestemate pe care să le culegi numai noaptea, din lacurile cele colorate ale împărăției tale, câte un juvaer din fiecare lac.
Apoi să faci bine să mergi pe jos până la peșteră, iar pe drum să culegi plante bune de ceai și să pescuiești păstrăvi din apele Jiețului și Tăii că pustnicul e bătrân ca vremea și duce lipsă în de-ale gurii, iar ceaiurile o să-i vindece răceala de-l chinuie din iarna trecută.
Și, vai mie că era să uit:
Să prinzi doi iepuri sprinteni, cu care să momești cei doi vulturi de la intrarea în peșteră, că altfel va fi cu multă caznă și nu vei putea intra.
Și să te aștepți la multe încercări!
Păsărica piui de câteva ori ca orice surată, apoi dispăru prin tufişuri. Vânzoleala păsărilor în cer arăta limpede că nu peste mult timp vor veni ploile și furtuna.
Craiul se gândi ce se gândi, apoi chemă oștenii din gardă și suita, trimițându-i în toate părțile.
Ceru sfetnicilor să grijească de toate și se pregăti pentru a culege nestemate din lacurile munților săi.
Dar în ziua aceea Muntele Negru trimise către văile care aveau pietre bune de foc negură deasă și ploaie mare, craiul așteptând și rugându-se la puterea mare a cerului pentru vreme frumoasă.
Acesta veni după câteva zile și craiul putu să se scufunde în apele reci, să culeagă pietrele care sclipeau la lumina lunii, a stelelor.
Ca niciodată, tare îngândurat și tăcut era craiul nostru, simțea în suflet durere și chemare, o arsură pe care n-o mai suferise!
Cei din jur îi respectau dorințele, însă îngrijorarea se citea pe fețele tuturor, că toți îl iubeau și vedeau cum se chinuie, cum începe să slăbească, să se întunece la chip.
Sfatul vârstnicilor
În ziua plecării, Parâng se pregăti cu toate cele de trebuință pentru drum lung.
Nu uită să ceară părerea înțelepților celor vârstnici, care l-au sfătuit cât au putut mai bine.
– Rămâneți cu bine și s-aveți grijă de toate, eu o să mă întorc cu bună vreme și sănătate; și să știți că drumul acesta trebuie să-l fac. La întoarcere vă veți bucura, ştiu bine!
Mergi cu bine, craiule și Cel de Sus să te călăuzească în gândurile și faptele tale și să te întorci repede, cu drag te vom aştepta!
Craiul coborî din castelul său către apa Jiețului și urmă calea apei pe cărări înguste, că pe timpurile acelea nu existau drumuri tăiate lângă albia râului.
Străbătu cu greutate hățișurile și prăpăstiile, pescuind păstrăvi la cascade, pe care seara îi usca și îi afuma la foc și fum de lemn dulce.
Pe cale, culegea flori și frunze, rădăcini de plante trebuincioase, iar noaptea dormea pe pat de cetină și mușchi, la margini de poieni, cu armele alături.
După mai multe zile și nopți ajunse la brâul Comârnicelului, un munte blând, de unde nu mai avea mult până la Muntele Negru.
Popasul
Era către amiază și craiul se hotărî să facă popas, că multe ducea în spate pe cărările muntelui și trebuia să și prânzească.
Puse mâna pe arc, îşi pregăti săgețile și se strecură prin desișuri către locul unde făceau mare zarvă cocoșii de munte, să vâneze unul și să-l frigă la foc, să mănânce bine, ca să prindă puteri noi.
A lăsat desagii lângă un trunchi căzut, într-o poieniță. Era cald și lumină de florar, cu toate ale muntelui plăcute în prospețime.
Păsările se jucau fără grijă în desiș. Parâng își încordă arcul, puse săgeata și ținti un cocoș mai arătos… dar pasărea se adăposti repede după un molid uriaș și celelalte, mai multe găinuşe, zburătăciră care încotro.
Voinicul nostru se apropie tiptil, cu arcul pregătit și… tare îl mai prinse uimirea când auzi de după trunchi:
– Nu mă ucide, craiule, că mult mai de folos îți voi fi dacă rămân în viață!
Parâng puse arcul la locul lui și săgeata în tolbă. Cocoșul ieși de după trunchi și glăsui:
– Cea pe care o cauți, mândră și nobilă, își spală acum cosița-i bălaie în lacul așezat la cea mai mare înălțime, la miazăzi de castelul tău și te visează noapte de noapte!
Craiul se lasă în genunchi și privi pasărea ca pe o minune.
– Dar cine ești tu, care îmi știi durerea?
– Eu sunt orologiul pustnicului Negură și deșteptătorul zânei Taia, zâna noastră cea bun… și pasărea se aruncă în desiș, ca și cum n-ar fi fost pe-acolo.
Peștele
Încercat de foame, Parâng se întoarse la desagii săi și își continuă drumul, să iasă în luminiș.
Urcușul era greu și căldura zilei îl încerca din ce în ce. Tare se bucura de răcoarea brazilor și molizilor, parcă și oboseala îi trecea în aerul tare și ozonat!
Cum cărarea o cotea spre dreapta și trecea peste pârâul năvalnic al Comărnicelului, craiul se bucură la vederea apei cristaline și poposi să-și astâmpere setea, lângă o cădere de apă, sub o stâncă despicată.
Îşi apropie fața de oglinda stră-limpede, se răcori cu apă din pumni, apoi bău cu înghițituri mici.
Deodată văzu un pește uriaș negru, care încerca să se ascundă sub spuma apei, în adânciturile pietrelor.
Se gândi să-l prindă şi să-l frigă pe jar, să-şi potolească foamea…
Atunci peștele cel mare și negru ieși la suprafața apei și rosti:
– Nu mă ucide, craiule, că mult mai de folos îți voi fi dacă rămân în viață.
Parâng se lăsă pe o piatră plată și zâmbi către pește. Se aștepta, vezi bine, la o altă veste.
– Cea pe care o cauti, mândră și nobilă, își spală acum ochii de culoarea cerului în lacul așezat la cea mai mare înălțime, la miazăzi de castelul tău și te visează cu ei larg deschiși, zi de zi!
Craiul își trecu degetele prin pletele-i negre:
– Și tu ești al pustnicului Negură și al zânei Taia?
Însă peștele se strecurase printre crăpăturile nenumărate ale stâncii și dispăru ca și cum n-ar fi fost pe acolo…
Apa rece și bună îl înzdrăveni pe voinic, el urca mai repede, mai cu spor și, chiar dacă nu mâncase nimic în aceea zi, parcă foamea îl încerca mai puțin.
Că, după cum știți, în aerul muntelui, sus, lângă tării, multe au parcă o altă viață și omul trebuie să mănânce bine și mult.
Așa ajunse în altă poiană, unde auzi țipăt de iepure și se hotărâ să prindă doi urechiați, să le dea de lucru celor doi vulturi, după cum îi spusese păsărica Aușel.
Pentru asta, își lăsă într-o scorbură mare armele și desagii.
Luă cu el numai o plasă împletită din fire de lână, cu greutăți pe margini, pe care și-o pregătise din timp, că doar știa ce are de făcut.
Pătrunsese în poiană neauzit, târându-se și aruncă peste iepurii jucăuși cu plasa, prinzându-i pe amândoi.
Se întoarse bucuros și în grabă la scorbură, cam uimit că prea lesnicioasă s-a dovedit a fi această încercare, dar desagii cu păstrăvi uscați și plante de ceai dispăruseră.
Supărat și flămând, fără desagi, îşi puse armele și se așeză pe un trunchi, să se gândească.
Și, cum stătea el cu fruntea în palme și coatele pe genunchi, zări urmele mari de urși, urmele mici de ursuleți și știu pe loc cine e hoțul.
Atârnă urechiații cu tot cu plasă pe o cracă zdravănă și se luă după urme, că doar învățase să le citească de la marii vânători din împărăție.
Şi prin câte mai trecu tânărul crai!
Până să găsească bârlogul străbătu hățișuri și prăpăstii, pe unde nu călcase picior de om până atunci și unde, dacă nu erai atent și învățat bine cu capcanele sălbăticiei, puteai să te prăbușești și nimeni nu te-ar fi găsit, niciodată.
Când, în sfârşit, ajunse în fața bârlogului, ce credeți că făceau urșii, împreună cu puii lor?
Se ospătau, precum ați ghicit cu plăcere din păstrăvii uscați și afumați mormăind unii spre alții.
În supărarea lui, voinicelul îndreaptă mâinile către de arme, dar pe loc lăsă brațele în jos și râse tăcut, că altceva ce putea face?
De altfel, unul dintre pui îi dădea târcoale; oare de ce urșii mari se purtau ca față de unul de-al lor?
După ce mâncară cât mâncară, ursoaica își chemă puii și pătrunse cu ei în interiorul bârlogului, la umbră, că la soare era, deja, zăpușeală prea mare.
Ursul începu să vorbească printre mormăituri:
– Lui Negură nu-i trebuie atâta păstrăv, i-am dus noi niște carne de miel, am găsit-o într-o stână, sus, lângă Șurean.
Ai grijă, la întoarcere să mergi numai prin gol de munte, pe culmi, e drumul mai scurt și primejdiile-s puține!
Și, mor-mor, mor-mor, ursul dispăru în adânciturile stânci, ca și cum n-ar fi fost pe acolo…
După ce reînnoi proviziile cu păstrăvi proaspeți, craiul ieși în lumina pășunii înflorite și nu se mai sătura de priveliștile minunate: cârduri de căprioare și țapi zburdau prin iarba deasă, cerbii și ciutele, puii lor, se jucau la soare, vulturi uriași și șoimi mai mici se roteau liniștiți prin văzduh și pe cerul senin nu se vedea nor!
Cum era cam de somnul după-amiezii și până la Muntele Negru era cale de o alergătură de cal, Parâng întinse bine pasul cu gândul să ajungă la peștera pustnicului pe lumină bună.
Aşa că, mult înainte de chindie era sub coama acoperită cu jnepeni uriași, negri, care dădeau numele muntelui și, privind înapoi, văzu că într-o parte cerul se întunecă a furtună; chiar și aerul cel proaspăt dispăruse, jnepenișul scârțâia și pocnea în aer ca de pe foc, semn de mare necaz.
În scurt timp dispăru după nori ameninţători soarele și calea printre jnepeni deveni anevoioasă de tot.
Furtuna care se porni era ca de pe altă lume, cu ploaie deasă și ceață grea, cu fulgere și trăsnete care cădeau de jur-împrejurul viteazului nostru, care se ruga în gura mare la Cel de Sus pentru ca să ajungă în bună vreme la vârstnicul pustnic.
Năluca
Ba, într-o clipită, când cărarea se pierdu, craiul se opri cu gândul să-și facă printre jnepeni cotlon de odihnă, dar fata cea blondă cu ochi de cer îi apăru ca o nălucă, vorbindu-i:
– Nu te opri, mult visat iubite al meu, încă nevăzut și nemângâiat de privirile mele, mai e puțin și vei reuşi, inima mea caldă te așteaptă și tot trupul îmi tremură, luptă, mergi înainte și vei câştiga!
Parcă prinzând aripi la picioare, Parâng rupea sub pas drumul întortocheat și plin de rădăcini ascuțite, hotărât să ajungă la capăt.
Și, dintr-o minune, ploaia se opri și ceața trecu; în fața craiului, lângă Omul de Piatră, se afla o stâncă uriașă, cu o peșteră în mijlocul ei. Deasupra, în două cuiburi, doi vulturi uriași au dat împreună țipăt de primejdie și s-au pregătit de atac, dar tânărul desfăcu repede unul dintre desagi, scoase de-acolo iepurii și le dădu drumul în stânga și în dreapta.
Pustnicul
Ca la comandă, vulturii se repeziră după urechiații cei sprinteni și din gura peșterii se auzi o voce gravă:
– Intră să te văd, craiule, mai ales ca ți-ai deschis singur calea!
Parâng pătrunse în interiorul peșterii luminată de o stranie lumină violetă. Bătrânul, cu barbă și plete care parcă nu se terminau, stătea pe un prici cioplit în stâncă, îmbrăcat în piei de oaie.
Îl privea cu ochi aproape fosforescenți.
Tânărul își plecă ușor capul și începu:
– Am venit, preacuvioase Negură, să-ți doresc zile cu vreme bună și sănătate! Și ți-am adus în dar nestemate din lacurile înalte ale munților noștri, păstrăvi buni din râuri și pârâuri, ceaiuri să te vindece și să te ferească de răceli și boli!
– Bine ai venit, craiule și află că primesc totul cu multă mulțumire. Fii acum bun și aruncă din păstrăvi și bătrânilor vulturi, că iepurii s-au ascuns prin cotloanele jnepenișului și-acum, auzi? Țipă de ciudă c-au fost păcăliți, și de foame…
Când tânărul ieși să împartă păstrăvi vulturilor, pustnicul așeză nestematele în niște cotruțe adâncite în piatră: de-acolo luminau fiecare în culoarea sa, și când a intrat din nou, Parâng a crezut că din peștera lui Negură se naște curcubeul.
– Ai să te însori, craiule, cu Mândra, cea pe care o visezi noaptea și ziua, fiica tarabostelui Cârja, vecinul tău cel bun.
Află că tatăl tău, Pharanx și tatăl fetei au fost buni prieteni, ne-am sfătuit adesea împreună și ei și-au dorit să vă luați încă de pe când erați de-o șchioapă.
Am trecut împreună, prin multe primejdii, am luptat cu dușmani de tot felul, până am devenit puternici, sub sceptrul marelui Burebista, regele regilor, cel din cetatea de pe Kogaion.
Să ceri fata de la neamurile mai mari, după datină și să-i duci în dar, din partea mea, răsadurile acestea de bujorul muntelui care poartă-n petalele lor culoarea dragostei veșnice.
Și să-mi veniți în prierul următor, să vă mai văd pe toți o dată, că nimeni nu-și cunoaște toate zilele.
Acum pleacă sănătos și află că-s tare bucuros că ai trecut prin încercări așa cum trebuia.
Acum du-te pe cărările de sus, pe culmi, îți poți lua cal de la stânile Aușelului sau Clăbucetului, unde oamenii știu de tine și te prețuiesc.
Tânărul își îndoi genunchiul în fața pustnicului, iar acesta îi așeză mâna pe creștet, a binecuvântare.
Drum bun, craiule, vorba multă mă obosește și abia aștept să gust din păstrăvii afumați și uscați să beau fiertură din frunzele, rădăcinile și florile acestea.
Lasă, nu te întreba de unde le știu pe toate, când vei fi vârstnic vei înțelege, să ai casă de piatră și fericire alături de Mândra!
Tânărul ieși repede, numai cu armele pe el şi în mâini, uşurat de toți desagii…
Când ziua se îngâna cu noaptea,
Parâng ajunse la stâna din muntele Aușelului, muntele care poartă numele păsării micuțe care poartă jar în cioc.
Oierii l-au primit cu mult drag pe craiul Parâng, l-au îmbăiat și ospătat cum se cuvine, apoi l-au învelit în cojoace și, cum tot aveau de păzit noaptea turmele, i-au vegheat somnul până în zori.
Dimineața l-au ospătat cu jântiță, caș și lapte dulce, i-au dăruit un cal frumos și l-au rugat să nu se supere dacă vor veni și ei ca nuntași.
Chiar dacă tare s-a mirat, din nou, craiul a fost tare bucuros să-i aibă alături, la nunta sa, pe ciobanii din Aușelu, spunând că va trimite chemătorii de nuntă la toate stânele, din toți munții.
Apoi a încălecat, a mulțumit de dar și a galopat ca vântul, ajungând în căldura după-amiezii, în prima zi a Cireșarului, la ochiul de apă cu așezarea cea mai înaltă din munți, unde Mândra, înconjurată de câteva surate, ieșite la scaldă,
Căsătoria
Parâng şi Mândra s-au căsătorit în prima zi a Cuptorului, după ce, ca logodnici, au răsădit pe muntele fetei, firele de bujorul muntelui.
O lună de zile au alergat chemătorii pe la toate așezările și sălașele, pe la toate cetățile, castelele și stânile să ducă tuturor, cât vedeai cu ochii, vestea cea mare.
Și s-au adunat nuntași din cele patru zări:
Cândet și Straja de peste tăietura Rhabonului, râul cel puternic, apoi Praviț, Pătru și Șurean bătrânul, zânele Taia și Dobraia, vrăjitoarele Roșia și Leșia, balaurul Jigoru și zgripțuroaia Buha, mulțimi de tineri nobili și tinere de neam ales, care mai de care mai mândri și frumoși, îmbrăcați în straie populare, cu cusături de fir negru pe pânză ca laptele, așa cum poartă și astăzi locuitorii din acele părți…
Burebista
Și a ținut nunta trei zile și trei nopți, cu bucate și băuturi alese. Dar lăutarii?
Au cântat la nuntă fluierași care întreceau privighetorile-n tril și ciobani bătrâni din cavale care se auzeau până jos, în câmpie.
Se spune că la nuntă ar fi fost și regele regilor Burebista și cine ne împiedică să credem așa ceva?
Oricum, în zilele nunții muntele Mândrei era plin de bujorii dragostei, care în anii de-au urmat s-au înmulțit și s-au răspândit și pe ceilalți munți, unii căpătând și alte culori calde, ca sufletele și ochii celor doi îndrăgostiți.
Și se mai spune că de Prier, către sfârșitul lunii, Parâng și Mândra au ajuns la peștera pustnicului Negură, care tare s-a bucurat de nașterea Voievodului, nobilul rod al dragostei și simțindu-și sfârșitul aproape, acesta i-a dăruit Mândrei o minunată salbă alcătuită din nestematele culese cu un an în urmă de Parâng precum și din multe altele pe care el le primise în dar.
Că de! E bine să primești dar e bine să și dai daruri, c-așa e între oameni. Apoi craiul și iubita lui soție s-au întors la castelul lor din munți, unde au trăit fericiți ani fără de număr, poate mai trăiesc și astăzi…
Sursa AICI, Culeasă de la bătrânul pictor Dumitru Muscalu, Petrila și de la momârlanii vârstnici din Jieţ şi Cimpa, Grunţă şi Bunea. Ioan Dan Bălan, Legende Românești, Legenda Parângului.
