Câți politicieni români ar refuza astăzi ceva dacă ar fi amenințați?
Răspunsul îl știm cu toții.
În cartea sa „După Revoluție”, apărută în 2003 la Editura Nemira, Ion Diaconescu spune că aflase, de la persoane care îl cunoșteau mai bine pe Constantin Ticu Dumitrescu, că fostul președinte al Asociației Deținuților Politici avusese acces, cu asentimentul directorului SRI Virgil Măgureanu, fără ca legea de atunci să permită, la dosarele Securității.
Așa explica bătrânul fruntaș țărănist de ce Constantin Ticu Dumitrescu îi acuzase, mai pe ocolite, pe el și pe Constantin Ionescu-Galbeni că fuseseră informatori ai Securității.
„Cu această ocazie, probabil că el a descoperit că noi aveam dosar la Securitate, dar dosarul nostru era de urmărit, nu de informator.
Toți membrii din conducerea partidului au avut în timpul comunismului dosare de urmăriți ai Securității, „beneficiind” de aparate de ascultare instalate în casă, de percheziții și de nenumărate anchete.
Recent, am avut și eu ocazia să văd aceste dosare la CNSAS. Nu aveau o grosime de o jumătate de metru, ci erau trei dosare cuprinzând în jur de vreo mie de note ale informatorilor despre mine și rapoarte ale organelor Securității.
Declarațiile mele de la nenumăratele anchete nu erau în aceste dosare, probabil că se află în alt depozit”, preciza Ion Diaconescu.
