Drept urmare, o zi de distracție și jocuri la Colosseum presupunea spectacole de tot felul, inclusiv, cel mai așteaptat, spectacolul execuțiilor publice romane, fiecare mai cumplit decât precedentele.
Laureolus și condamnarea sa odioasă la moarte
Scriitorii creștini timpurii, ai căror camarazi de credință au fost adesea condamnați din cauza credinței lor, sunt principalele surse pe care le avem astăzi în ceea ce privește condamnările la moarte și execuțiile în amfiteatrele Imperiului Roman.
Datorită acestor relatări avem mai multe informații despre condamnările la moarte decât despre luptele gladiatorilor, deși nu există dovezi clare care să sugereze că adepții creștinismului au fost uciși în Colosseum pentru credința lor.
O altă sursă importantă de informații despre condamnările la moarte este reprezentată de ”Cartea Spectalolelor”, o carte de epigrame scrise de poetul latin Marțial, care a asistat la jocurile oferite de împăratul Titus în 80 d.Hr. la 100 de zile după înscăunare.
În ciuda faptului că suntem relativ bine informați cu privire la condamnările la moarte aplicate infractorilor în diverse amfiteatre din epocă, nu cunoaștem multe dintre numele lor sau poveștile personale ale acestor oameni.
Există totuși o singură excepție.
Într-una din epigramele sale, Marțial descrie moartea înfiorătoare a unui anume Laureolus, condamnat să fie mâncat de un urs sălbatic.
În realitate, numele său real nu era Laureolus, deoarece acesta era numele unui faimos hoț care fusese condamnat cu mulți ani înainte. Adevăratul Laureolus a fost arestat, răstignit și mâncat de viu de fiare feroce, iar numele său și crimele sale erau încă populare la mulți ani după moartea sa.
La ce a asistat Marțial a fost, de fapt, repunerea în scenă a acelei execuții, a unui bărbat care fie și-a ucis tatăl, fie stăpânul, fie a furat aur din unele temple sau a declanșat un incendiu cu intenția de a arde Roma.
Poetul nu era sigur de crima lui Laureolus .
Ceea ce este interesant de remarcat aici este că Marțial nu numai că descrie o scenarizare a unei condamnări din trecut, dar este de acord cu această sentință specială impusă prizonierului nenumit, afirmând că își merita soarta pentru lucrurile oribile pe care le-ar fi făcut.
El a scris că, în timp ce era încă în viață, corpul condamnatului nu mai seamănă cu un corp uman din cauza numărului de mușcături făcute de urs.
Durerea și suferința acestui om trebuie să fi fost, cel puțin, groaznice.
Despre Marțial
Marcus Valerius Martialis (cunoscut în limba română ca Marțial) s-a născut în jur de 1 martie 40 d. Hr. și ar fi trăit până la anul 103.
Este cunoscut pentru cărțile sale de epigrame, în care, manevrând cu o mare ușurință gluma ironică și umorul caustic, prezintă instantanee din viața variată a Romei.
Marțial este considerat a fi creatorul epigramei.
Din opera lui Marțial s-au păstrat 12 cărți de epigrame.
Cartea I conține o prefață, o artă poetică, în care Marțial afirmă: „am pus în cărțile mele destulă măsură pentru a nu jigni pe aceia care știu să se judece singuri. Versurile mele vesele nu trec niciodată dincolo de bunacuviință datorată și celor mai de jos oameni”.
Epigramele sale se caracterizează prin realismul satiric, pictura moravurilor, prin observarea dinspre exterior, a atitudinilor, gesturilor, obiceiurilor, prin pitoresc, finețea poantelor, ironia amară, versificația suplă.
Subiectele epigramelor sale sunt extrase cu naturalețe exclusiv din viața cotidiană contemporană:
Roma are o oglindă așezată în față, în care se amestecă amețitor și trepidant lecturi publice, necesara salutatio (ceremonia matinală, de fiecare zi, prin care clientul își omagia patronul), animația străzilor, case ale bogătașilor, temple, exponenți ai diferitelor meserii mai mult sau mai puțin oneste, datornici, paraziți, meschinării, matroane parfumate, gerontofili, văduvi bucuroși de averea soției, babe dornice de maritiș etc. Marțial nu este deloc indulgent cu această lume: o persiflează și își rezerva bucuria unei poante finale reușite.
Peste toate aceste, există la Marțial încrederea în propria menire, în iscusința „acului epigramei” care îi aduce gloria. Rămân memoriabile versurile următoare: „Citind aceste versuri, găsi-vei printre ele/ Și bune și mai slabe, și foarte multe rele;/ (…) Că doar așa, nu altfel, se poate scrie-o carte.” (Cartea I, XVI).
