Epoca medievală europeană – o epocă feudală?
În cultura marxistă, termenul de feudalism desemna una dintre cele cinci mari etape ale istoriei. Precedată de sclavagism și urmată de capitalism, epoca feudală se caracteriza prin absența sclaviei, dar prin existența unui sistem economic și social în care țăranii erau legați de pământ și în care aristocrația militară își însușea bunurile, ,,plusvaloarea” sau ,,plusprodusul”, prin exploatarea clasei țărănimii.
Medieviștii secolelor XIX-XX au privit relațiile sociale și economice dintre țărani și nobili tot prin intermediului acestui concept, interpretând noile relații de putere între autoritatea centrală, regală, și nobilime, prin această viziune, în care centrul politic pierdea puterea în detrimentul aristocrației militare. Sistemul medieval juridic și politic nu a fost însă de-a lungul celor 1000 de ani de existență unul feudal, relațiile personale dintre categoriile sociale nefiind reglementate conform definiției feudalismului.
În acest context medieval târziu (secolele XI-XIV), în care nobilimea a început să concentreze în mâinile sale puterile juridică, economică, militară și politică, apar castelele, care nu au fost nici ele specifice întregului Ev Mediu european. Castele apar din necesitatea nobilimii de a-și prezerva puterea, de a controla teritoriul, de a reduce pericolul de a fi cucerite, căci erau construite pe spații restrânse, din lemn inițial, apoi din piatră. Micii și marii nobili au privatizat treptat puterea politică și economică, și-au creat astfel de reședințe dinlăuntrul cărora putea supraveghea mult mai ușor regiunea sau spațiul geografic asupra căruia își exercitau drepturile.
Relația de vasalitate nu a fost nici ea așa cum e cunoscută îndeobște. Obligațiile reveneau atât vasalului, cât și seniorului, între cei doi existând o relație de interdependență, iar castelul este expresia acestei fragmentări a puterii, întrucât această inovație medievală răspundea atât nevoii militare, defensive și ofensive deopotrivă, cât și pretenției nobililor de a li se recunoaște noul statut, marcat printr-o reședință demnă.
Prin această nouă modalitate de a exercita puterea într-un teritoriu unde legile nu erau o normă, ci mai degrabă o cutumă, se explică apariția începând cu secolul XI a noilor fortificațiireședință nobiliare, castelanii permițându-și să construiască astfel de simboluri ale puterii lor în plină ascensiunea, în vreme ce autoritatea regală nu putea să blocheze această evoluție, căci avea nevoie de vasali, deci de aliați, în luptele interne și în cele de expansiune.
