Druizii antici. Rolul lor în societate
Cea mai detaliată descriere datează din jurul anului 50 î.Hr. în Commentarii de Bello Gallico, o relatare la prima mână a Războaielor galice, scrisă ca o narațiune la persoana a treia de către Iulius Caesar. Cea mai mare parte a textului se bazează pe auzite de la alții și este considerat anacronic, bazându-se pe relatări anterioare ale unor scriitori precum Posidonius.
Descrierea druizilor de către Cezar este documentată în cartea a șasea, capitolele 13, 14 și 16-18, unde acesta discută despre cum druizii sunt „implicați în toate lucrurile sacre, conduc sacrificiile publice și private și interpretează toate chestiunile religioase”. Ei sunt arbitrii disputelor și sunt judecătorii asupra crimelor.
Oricine nu se supune decretului lor va fi exclus de la sacrificii (considerată cea mai gravă pedeapsă) și va fi evitat, tuturor persoanelor fiindu-le interzis să vorbească sau să se angajeze cu ei în societate, pentru ca nu cumva ei înșiși „să primească vreun rău din contactul lor”.
Potrivit lui Cezar, druizii sunt conduși de o figură de elită care „posedă autoritatea supremă printre ei”. Dacă nu se găsește un candidat demn la moartea acestei persoane, cei cu o „demnitate preeminentă” își pot înainta candidatura pentru a fi aleși, deși uneori se recurge la violență armată între candidați pentru a-și consolida poziția.
Ei studiau versuri antice, filozofie naturală, astronomie și cunoașterea zeilor, unii petrecând chiar și 20 de ani în pregătire. Acest lucru se făcea prin intermediul tradiției orale și al versurilor, scrisul fiind considerat ilegal pentru a împiedica divulgarea doctrinelor lor în rândul poporului.
În capitolul 16, Cezar comentează:
„Națiunea tuturor galilor este extrem de devotată riturilor superstițioase; din acest motiv, cei care sunt afectați de boli neobișnuit de grave și cei care sunt implicați în bătălii și pericole, fie sacrifică oameni ca victime, fie jură că îi vor sacrifica, și îi angajează pe druizi ca executanți ai acestor sacrificii”.
Sacrificiul în epoca druizilor
Cezar susține că acest lucru se făcea prin construirea unor figuri mari de răchită făcute din osieri (tulpini de salcie). Cei aleși pentru sacrificiu erau plasați în interiorul efigiei și li se dădea foc, arzând oamenii de vii ca ofrandă.
O altă relatare a istoricului grec Diodorus Siculus se referă, de asemenea, la sacrificiile druidice în lucrarea sa Bibliotheca historicae din anul 36 î.Hr.:
„Acești oameni prezic viitorul prin observarea zborului și a strigătelor păsărilor și prin sacrificiul animalelor sfinte: toate ordinele societății sunt în puterea lor… și în chestiuni foarte importante ei pregătesc o victimă umană, înfingându-i un pumnal în piept; observând modul în care membrele sale se convulsionează când cade și țâșnirea sângelui său, ei sunt capabili să citească viitorul.”
Cezar sugerează că instituția druidică a fost concepută în Britania, cel mai probabil pe baza celor două campanii expediționare ale sale în Britania din anii 55 î.Hr. și 54 î.Hr. Până la domnia împăratului Tiberius (14-37 d.Hr.), druizii au fost suprimați în Galia, dar au continuat să prospere în Britania și Irlanda până la sosirea principalei forțe de invazie în Britania în anul 43 d.Hr.
Druizii au fost împinși la periferie, operând o rezistență dintr-o fortăreață de pe insula Mona (Anglesey) din Țara Galilor. Pentru a zdrobi amenințarea rămasă, Suetonius Paulinus, guvernatorul Britanniei, a condus un asalt asupra insulei în 60/61 d.Hr. (deși s-a sugerat că druizii au fost folosiți ca scuză pentru a invada Țara Galilor pentru bogăția materială).
Istoricul roman Tacitus scrie despre aceste evenimente:
„Pe țărm se afla armata adversă cu o mulțime densă de războinici înarmați, în timp ce între rânduri se zbăteau femei, îmbrăcate în haine negre ca Furiile, cu părul răvășit, fluturând branduri. De jur împrejur, druizii, ridicându-și mâinile spre cer și lansând imprecații îngrozitoare, îi speriau pe soldații noștri prin priveliștea necunoscută, astfel încât, ca și cum membrele lor ar fi fost paralizate, stăteau nemișcați și expuși la răni. Apoi, îndemnați de apelurile generalului lor și de încurajările reciproce de a nu tremura în fața unei trupe de femei frenetice, au purtat steagurile mai departe, au doborât orice rezistență și l-au învăluit pe dușman în flăcările propriilor sale branduri. În continuare, o forță a fost așezată peste cei cuceriți, iar crângurile lor, închinate unor superstiții inumane, au fost distruse. Ei considerau că era într-adevăr o datorie să își acopere altarele cu sângele captivilor și să își consulte zeitățile prin măruntaiele umane.”
În Irlanda, o mare parte din ceea ce știm despre druizi provine din poveștile și povestirile medievale, cum ar fi Táin Bó Cúailnge, și din hagiografiile diferiților sfinți. Odată cu venirea creștinismului, s-a sugerat că rolul druizilor în societatea irlandeză a fost rapid redus la cel de vrăjitor, poet, istoric și judecător, până la dispariția în cele din urmă în mituri și legende.
Începând cu secolul al XVIII-lea, în Anglia și Țara Galilor a avut loc o reinventare a druizilor, John Aubrey sugerând că druizii erau legați de Stonehenge și de alte monumente megalitice.
Această credință a fost întărită de William Stukeley, care a susținut că vechii druizi din Marea Britanie au urmat o religie monoteistă moștenită de la patriarhii biblici; el a numit această religie druidică „creștinism patriarhal”.
El a mai susținut că druizii au ridicat cercurile de piatră ca parte a unor monumente șerpuite care simbolizau Trinitatea, deși această afirmație și orice legătură cu monumentele antice ale Marii Britanii este puternic combătută de arheologia modernă.
