În al doilea rând, el ţinea în stăpânire directă, la fel ca ceilalţi feudali ai ţării, un număr de sate şi oraşe, care constituiau domeniul domnesc propriu-zis. Dreptul de stăpânire al domniei în oraşe îmbrăca şi alte forme.
Până la 1600, în Ţara Românească au existat douăzeci şi patru de aşezări cu character urban, dar în acest număr se cuprind Brăila, Giurgiu şi Turnul, care trec în stăpânirea turcilor, cum şi Calafatul, care poate fi considerat mai degrabă un simplu punct de vamă.
Acesta din urmă şi „oraşul” Tismana ajung de timpuriu în stăpânire mănăstirească; Craiova şi Caracalul, sate ale boierilor Craioveşti, sunt luate pe seama domniei şi devin oraşe abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, iar Ploieşti este înfiinţat de Mihai Viteazul pe o moşie dobândită prin schimb.
O situaţie ce neclară din izvoare are Târgu Jiu, unde orăşenii şi-au răscumpărat moşia de la un boier, Tudor Negrul, în vremea lui Neagoe Basarab. Totuşi, Mircea Ciobanul l-a considerat „sat” al boierilor Buzeşti, de la care 1-a confiscat pe când aceştia erau în pribegie, făcându-l „Pazar”.
Cu o singură excepţie, Târgul Gilortului sau al Bengăi, care era „veche ocină” boierească , toate celelalte oraşe se constată documentar că ar fi stat în legătură cu domnia.
Douăsprezece dintre ele sunt caracterizate, chiar în documentele de până la 1600, oraşe sau scaune „domneşti”.
Independent însă de drepturile domniei, care decurgeau din caracterul „domnesc” al oraşelor, într-unele din acestea unii domni aveau bunuri funciare pe care le stăpâneau direct.
Un număr mai mare de bunuri urbane a avut Alexandru Mircea, mai cu seamă din cumpărături.
