– Evenimentul istoric: După volumul „Intelectualii lui Ceaușescu … ” (Litera, 2018) iată-vă revenind cu o nouă carte al cărei subiect este familia dictatoare a României comuniste. De data aceasta v-ați îndreptat atenția asupra tovarășei. Cum s-a întrupat, stimate domnule Cosmin Popa, acest studiu: „Elena Ceaușescu sau anatomia unei dictaturi de familie” (Litera, Colecția Kronika, 2021)?
– Cosmin Popa: Întâi de toate aș vrea să vă mulțumesc pentru că v-ați îndreptat atenția către această carte, în condițiile în care sunt mai mult decât fericit să observ că avem un spațiu editorial vibrant, deși încă destul de restrâns, inclusiv în domeniul istoric. Ideea unei cărți despre Elena Ceaușescu a decurs oarecum organic din cartea anterioară, în sensul în care sistemul academic și educațional s-a aflat, cu precădere de la debutul anilor ’80, sub stricta supraveghere a acesteia, împreună cu alte domenii la fel de importante, începând cu celebrele „cadre” și sfârșind cu importurile de tehnologie. O astfel de situație, așa cum spune bunul simț istoric, nu putea avea o explicație simplă, legată preponderent de universul domestic al familiei Ceaușescu. Trebuia să existe o mecanică mult mai complicată și anumite obiective strategice, iar investigațiile au arătat că impunerea Elenei Ceaușescu la conducerea țării, practic instaurarea unui duumvirat, a făcut parte dintr-un plan mai amplu de modificare radicală a fundamentelor comunismului românesc, în sensul unei deplasări către un sistem care împrumuta mult din practica „prietenilor și tovarășilor” de la Phenian.
Elena Ceaușescu, o tânără ambițioasă
– Care au fost diversiunile care au consolidat puterea familiei Ceaușescu în România? Existau alternative? Cum a reușit, până la urmă, această familie să preia controlul total al țării, a milioane de români?
– Cred că este o chestiune de onestitate profesională să arăt că teoria diversiunilor succesive pe care s-a bazat ceaușismul îi aparține lui Victor Frunză, cu a lui „Istorie a stalinismului în România”, scrisă în exil la mijlocul anilor ’80. Fără a avea acces la documente, dar cu o bună cunoaștere din interior a sistemului comunist, cel puțin în faza sa inițială, Victor Frunză a arătat că baza socială și politică a ceaușismului s-a fundamentat pe o serie de „diversiuni”, printre care un loc important îl ocupau cea a naționalismului și cea a politicii antisovietice. Ceea ce am făcut a fost să adaug listei inițiale de „diversiuni” altele noi, la fel de importante, printre ele aflându-se cea a falsei deschideri către Vest sau cea a politicii de gen. Desigur, venirea lui Ceaușescu la putere după moartea lui Dej nu a fost un mecanism inexorabil, declanșat cândva, însă o atare succesiune a făcut parte din logica internă a regimurilor comuniste, care și-au bazat mecanismele de putere pe mentalități și practici tranzacționiste ce garantau, cel puțin în prima fază, pozițiile tuturor celor care se aflau la vârful partidului. Dacă privim retrospectiv, este uimitor de câte ori au putut repeta aceleași greșeli o serie de partide comuniste.
Precedente celebre
– De exemplu?
– N.S. Hrușciov, succesorul lui Stalin, a fost adus la putere în baza percepției comune a mediocrității sale intelectuale, care îl făcea un aspirant puțin probabil la puterea totală. A durat până în vara lui 1953, Hrușciov preluând puterea colegială în primăvară, până când principalul concurent, L.P. Beria, a fost arestat și apoi împușcat în decembrie același an. În 1957, la un an după celebrul Raport secret al destalinizării, i-a înlăturat pe Malenkov, Molotov și Kaganovici, fiind el însuși înlăturat în 1964, după o lovitură de palat. L. Brejnev, succesorul său, a fost desemnat tot pentru că era tânăr, relativ lipsit de experiență, cel puțin după normele gerontocrației sovietice, și puțin susceptibil de tendințe dictatoriale absolute. La fel au stat lucrurile și cu Nicolae Ceaușescu, care devenise încă din timpul lui Dej unul dintre cei mai puternici birocrați prin faptul că avea în mână politicile de cadre și organizatorică ale partidului. „Baronii lui Dej” – E. Bodnăraș, Gheorghe Maurer, Chivu Stoica – l-au „ales” în pofida lui Gheorghe Apostol sau a lui Alexandru Drăghici, pentru că le-a garantat stabilitate și mai ales o bătrânețe onorantă, în posturi nu atât solicitante, cât mai ales vizibile, dar și o serie de privilegii. Deși erau pe deplin avertizați, din experiența altor partide, că un astfel de scenariu este o himeră, bătrânii staliniști români au repetat greșeala confraților sovietici. În acest sens, nu a existat o alternativă la Ceaușescu.
– Preluarea concretă a puterii cum s-a petrecut?
– Primii pași ai lui Ceaușescu spre preluarea puterii totale au fost făcuți în primele săptămâni de la desemnarea sa în funcție. Congresul al IXlea din vara anului 1965 s-a dorit un nou început pentru comunismul românesc, iar până la începutul anului 1968 Ceaușescu a reușit nu doar să schimbe aproximativ 80% din cadrele de conducere din partid, economie și administrație, dar și să pregătească temeinic, sub pretextul preluării controlului partidului asupra Securității, înlăturarea concurentului principal, fostul ministru de interne, Alexandru Drăghici. De fapt, toate reformele întreprinse de Ceaușescu, multe dintre actele sale de politică externă, au urmărit în subtext întărirea dictaturii sale personale astfel încât trecerea oficială la o politică de clan, așa cum s-a petrecut la mijlocul anilor ’70, a devenit o consecință logică a felului în care evoluaseră până atunci lucrurile.
Cum a fost posibil? În primul rând prin transformarea loialității față de familia Ceaușescu în calitate esențială pentru înaintarea pe scara ierarhică, prin promovarea conștientă și metodică a inculturii, a lipsei de caracter și onorabilitate și prin controlul strict al administrării privilegiilor astfel încât pentru nomenclatură, aparatul de represiune și diversele elite menținerea clanului Ceaușescu la putere să devină o chestiune de cointeresare personală directă. Evident, în completare au fost o serie de reforme care anulau posibilitatea apariției unei opoziții în interiorul partidului și practicarea unor politici economice care făceau ca accesul la anumite privilegii să devină mult mai important pentru elitele ceaușismului decât era în cazul altor țări comuniste mai rațional administrate. Profitorii sistemului și victimele sale, adică majoritatea cetățenilor României, au coexistat mai mult sau mai puțin armonios cu un mic grup de adepți sinceri ai comunismului, atâția câți mai rămăseseră în România lui Ceaușescu.
– Să ne îndreptăm atenția spre tovarășa! Susțineți că Elena Ceaușescu a fost o adversară înverșunată a femeilor și că niciuna dintre inițiativele sale nu a avut în vedere emanciparea sexului slab în România comunistă, din contră. Ce argumente propuneți?
– Nu aș spune că Elena Ceaușescu era o „adversară înverșunată” a femeilor, doar că a folosit generosul principiu al egalității de șanse în primul rând pentru a da impunerii ei în fruntea statului aparența unei politici reformiste luminate. A încercat, alături de Nicolae Ceaușescu, să rezolve prin „atragerea femeilor în câmpul muncii” o serie de probleme structurale ale economiei socialiste. Invazia femeilor în atelierele de strungărie, prelucrarea diverselor materiale, sudură, sablare sau în fabricile din industria chimică, în condițiile menținerii inegalității de salarizare, a unei infrastructuri sociale fragile și a unei penurii rapid generalizate, dar mai ales ale unei politici nataliste represive, umilitoare, ba chiar mortale pentru multe femei, nu cred că poate fi descrisă drept politică de atenuare a egalităților de gen, ci mai degrabă drept o politică de acutizare a exploatării femeilor. Aceasta în condițiile în care natura patriarhală a societății românești, cel puțin în dimensiunea rurală, care s-a generalizat prin industrializare și urbanizarea accelerată încă din anii ’50, nu poate fi pusă la îndoială. Proporția prezenței femeilor în conducerea instituțiilor academice sau de cultură, a catedrelor universitare, în conducerea organismelor economice nu s-a schimbat radical pe toată perioada politicii de „promovare a femeilor”, în timp ce prezența sexului slab la baza economiei, în meseriile aplicate a crescut exponențial până în 1989. Sigur, acest lucru ar fi putut fi considerat pozitiv dacă ar fi fost însoțit de o politică de investiții în domeniile menite să elibereze femeile de o serie de obligații din economia domestică, dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Puștoaica Elena Ceausșescu la un bal organizat în 1939 de UTC (cota2/1939)
