Din călătoriile diplomatului Marcu Beza
De origine aromână, Marcu Beza s-a născut la Clisura (Kleisoura, Grecia), urmând studiile secundare la Liceul Românesc din Bitola. A plecat ulterior la București, unde a urmat Facultatea de Litere și Filosofie, unde a fost apreciat de Titu Maiorescu și Nicolae Iorga. Și-a desăvârșit studiile urmând un doctorat și apoi docența la Universitățile din Oxford și Londra, potrivit unei postări de pe pagina de Facebook a Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe.
A fost consul general al României la Londra și la Ierusalim
În paralel cu activitatea diplomatică a făcut importante cercetări istorice și de paleografie în Orientul Apropiat, fiind totodată conferențiar de limba română la „King’s College” din Londra, între 1910-1930. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost consilier al Legației Române din Londra.
Alături de Liviu Rebreanu, Marcu Beza a fost întemeietor al filialei din România al PEN-Clubului. Inițiat în 1921 de un grup de scriitori englezi și francezi, International PEN (acronimul PEN semnifica „Poets – Essayists – Novelists”) a fost prima organizație mondială a scriitorilor. PEN Clubul Român a fost creat în 1923 având o activitate remarcabilă, Marcu Beza fiind unul dintre cei mai activi membri, publicând o amplă serie de articole de călătorie.
Astfel, în 1933 a publicat volumul “Din alte țări – studii si impresii”, din care vă vom prezenta o serie de fragmente din călătoriile lui Marcu Beza, începând cu primul capitol, intitulat “În America”:
“Își aduce oricine aminte, cum ajunsese cândva în multe țări chemarea de făgăduință a Statelor-Unite. Țărani si muncitori din orașe grăbiră nerăbdători într-acolo; până și într-un colț retras din Macedonia, unde-mi făceam studiile, câțiva elevi dintr-a opta nu mai avură astâmpăr să sfârșiască: ce-ar fi putut însemna pentru ei o diplomă față de vestea unui belșug nemăsurat în America? Pentru aceste cuvinte și multe altele am primit cu o bucurie plină de surprinderi invitația Clubului P.E.N. din America – o societate cărturărească, având de scop apropierea scriitorilor din toate țările.
Și, fiindcă m-am dus în asemenea împrejurări ca un reprezentant al scrisului românesc, am crezut că e bine să împărtășesc celor de acasă impresiile mele, ceea ce mi s-a părut mai izbitor și mai caracteristic în viața poporului de peste ocean.
Am plecat în Mai 1924 pe Berengaria, unul din marile transatlantice. Nu e nimic mai încântător decât o lungă călătorie, pe vreme frumoasă și pe un vas ca acesta — un adevărat palat uriaș, cu numeroase caturi. Plăcerea-i pe atât mai simțită, pe cât uiți, arunci deoparte grijile un răstimp, nu te mai preocupi de cele zilnice; mănânci, bei, te plimbi și cugeți în voie, cu toate la îndemână: aci puntea lungă, dând ochilor necontenita vedere pe ape, aci biblioteca îngrijit alcătuită, aci gradina palmierilor, aci salonul; mai ales acesta din urmă, căptușit în lemn, cu frumoase goblenuri, cu bolta de sticlă, în față cu estrada, pe care cânta muzica după namiezi și seara.
Mi-amintesc de o Duminică. Toți călătorii, fără osebire de rang, sunt poftiți la slujba religioasă. De pe un pupitru, înfășurat în steagul englez, căpitanul anunța imnurile; și, pe când fumul coșului trece deasupra bolții cu geamuri, se resfira în lumină, de arunca umbre jucăușe împrejur, toți intonează în cor, împreună cu muzica și cu marinarii. Se înalță glasurile. Cuvintele rugii umile, aceleași ce vor fi răsunat și în vremuri de primejdie, au ceva nespus de solemn și de pătrunzător dinaintea mării fără nici un punct de reazem. Doar un cerc aburos de zare ce se muta și fuge odată cu noi. Nu-i ca în alte părți, ca în Mediterana, de pildă, unde mai întâlnești cu ochii vreo-o corabie sau pânză în trecere.
Aci imensitatea oceanului oprește atare priveliște; rareori o întâmplătoare apariție stârnește exclamații de mirare. Nu sunt nici insule în drum. Un tovarăș scriitor englez amintește de Atlantis. Însuși numele, cu ciudata-i sonoritate, deșteaptă un fior. Că existase un continent cu mii și mii de ani înainte despre care Platon ne spuse în Timoeus ceea ce și el aflase dela Egipteni, că întreg acest continent cu tot ce împlinise și moștenise în curs de nesfârșite generații, căzuse prăbușit pe veci, e un fapt de copleșitoare grozăvie, un simbol neîntrecut de zădărnicie umană!
Și firesc e să fi mișcat, să fi turburat adânc mințile și să fi lăsat aluzii cumplite de-a lungul veacurilor. Până astăzi folclorul irlandez și al Indienilor din America prezintă anume fețe asemuitoare ce ne-ar trimite la străvechea catastrofă. Pâlcuri de păsări încă, duse de instinct, sboară spre ținutul unde fuse odată Atlantis și, bătând o vreme din aripi, speriate și obosite, cad apoi în apă. Se va fi cufundat oare tot? Nu va fi rămas vreo fărâmă de uscat, ruptă, deasupra mării?
Altfel, de unde atâtea legende? De unde izvorul mesecat de inspirații cu privire la pământuri tăinuite în larg, cum e Antilia ori acela care formează subiectul marelui poem al lui William Morris, Paradisul Pământesc, în care niște călători din Scandinavia pornesc pe ocean în căutarea unui sălaș de tinerețe veșnică?
Din convorbirea asupra Atlantidei, iese și dorința unuia de a ține o conferință asupra acestei chestiuni. Pilda e urmată de un predicator-misionar, care ne vorbește despre ,,Gânduri înalte cu privire la pacea lumii“. Nu-i deloc ceea ce ne așteptam. Începe și mântuie printr-o rugăciune, chemând la urmă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor, cari am avut răbdare să-l ascultăm.
Așa ne trecem vremea. O gazetă, ediția lui Daily Mail care se tipărește pe bord, ne aduce zilnic știri proaspete. Și pe măsură ce înaintăm, oarecare prietenie leagă pe călători; începem a ne cunoaște și a ne întreba de una de alta.
Ajungem apoi noaptea în apropierea New-Yorkului. Deodată o seamă de reflectoare puternice acoperă vasul din toate părțile. Noi râdem, spunând că în cinstea noastră, a scriitorilor-delegați, se face iluminația; dar ni se atrage atenția că suntem în zona prohibiției, că se ține o veghe strașnică, spre a nu se scoate pe întuneric ceva spirtoase.
A doua zi, Sâmbătă dimineața – tocmai o săptămâna dela plecarea din Londra – zărim New-Yorkul: încet-încet răsare. Iacă Statuia Libertății, cu fața și cu mâna întoarse către Europa, parcă ar fi voind să zică: ,,Acolo e acum libertatea, nu aci, unde n-ai voie să bei ce-ți place!“. Iacă și Ellis Island, spaima emigranților, așa de cunoscută.”
